Parcă nici nu era început de septembrie. Ploaia era rece, asemeni unor mii de ace încercând să-i jupoaie pielea; vântul îngheţat sufla cu furie încremenindu-i până şi respiraţia. Întunericul îl împresura lacom ca o haită de fiare ce se pregăteşte să-şi înfulece prada. Fiare ce nu puteau fi alungate de lumina slabă a străzii, lumină ce devenea tot mai rară.

Nici o mişcare. Nici maşini, nici oameni, nici câini, nici măcar un nenorocit de şobolan care să caute hrană printre tomberoanele revărsate. Mergea pe străzile unui oraş-fantomă abandonat până şi de fantome, iar el, ultima fantomă bântuind nesigură în cautarea a ceva nedefinit. Se simţea nesigur. Mergea fără nici un scop şi nu avea nici o destinaţie în minte.

Minunea lui, iubirea lui, îngerul lui îl părăsise într-un mod neaşteptat şi tulburător: îşi zburase creierii în timp ce erau abandonaţi unul în braţele celuilalt într-o îmbraţişare tandră. Un pocnet. Apoi, trupul ei atârnând destins, cu un braţ în jurul gâtului său şi sunetul sec al pistolului lovind podeaua de lemn.

Linişte. Stătea acolo, cu capul ei odihnindu-i-se pe umăr, sângele împrăştiat prin toată camera şi îmbibându-i hainele, privind gaura din craniu, gaură prin care, într-o fracţiune de secundă, i se scursese viaţa. Privea cu o insistenţă tâmpă, precum un copil care se uită pe gaura cheii în camera parinţilor de unde se aud nişte gemete stranii dar nu vede nimic. Ce se aştepta să vadă? Cum creierii prelingându-se pe chipul ei ar fi revenit acolo unde le era locul, în cutia craniană, gaura aceea neagră şi hidoasă s-ar fi închis iar ea ar fi revenit la viaţă, vesela şi zâmbitoare?!

Continuă să privească: zece minute… o oră… două… mai mult… Cine ştia? Tot ce ştia era că, la un moment dat, liniştea devenise insuportabil de asurzitoare, aşa încât trebui să se mişte pentru a fi sigur că nu murise şi el. Cu blândeţe, de parcă s-ar fi temut să n-o trezească, puse trupul pe canapea şi îi sprijini capul pe o pernă. Chiar moartă, cu sângele închegat pe faţă şi în păr, scalpul aproape smuls, era incredibil de frumoasă. Sfida aspectul respingător al morţii, chiar dacă alesese să o cheme.

Nu ştia ce să facă. Nu putea nici măcar sa plângă. Simţea doar un gol interior ca şi cum ceva i-ar fi secat fiinţa de orice urmă de emoţie. Un zombie care-şi aşteaptă perechea să se ridice din morţi.

Apoi, deodată, o pornire inexplicabilă de a o săruta. Gândul îl înspăimântă. Era moartă, pentru numele lui Dumnezeu! Era moartă, dar nu se putea abţine. O mână invizibilă îl împingea către canapea iar buzele ei provocatoare erau întredeschise, parcă aşteptând… Rezistă, luptă împotriva unei prezenţe nevăzute, dar fără succes. Frânturi de şoapte pluteau în juru-i stârnind ecouri în mintea sa, asaltându-l din toate direcţiile, înnebunindu-l: …prost! Fă-o! …eşti …singura şansă, …altcineva …să o facă, …iubeşti …ales, …trebuie să …înger …dar. În cele din urmă cedă şi se lăsă peste ea înzestrând acele buze cu un sărut aşa cum nu o mai făcuse niciodată. O aromă de căpşuni îi invadă papilele gustative.

***

Geamătul se auzea venind dinspre o alee îngustă, nu departe de el. Se apropie cu atenţie de intrarea aleii, ascultând. Nimic. Poate că era vântul ce cânta prin nişte găuri aflate în zid. Din nou, geamăt. Fără îndoială se afla ceva în spatele grămezii de saci cu gunoi. Se căută prin buzunare şi găsi un briceag având o mică lanternă la capăt. Mai făcu câţiva paşi şi văzu o mogâldeaţă ghemuită lângă zid. O fată cu păr roşu şi lung care-i acoperea faţa, goală şi tremurând.

Rămase încremenit, privind goliciunea fetei, urmărindu-i rotunjimile, admirându-i frumuseţea sidefată. Era ca o perlă strălucind pe fundul unui ocean de întuneric. Simţi o herghelie nevăzută tropăindu-i prin trup şi agitându-i simţurile. Herghelia devenea tot mai nervoasă când o pală rece de vânt îi tăie faţa ca o lamă, obligându-l să iasă din acea stare. Se apropie de ea şi bâgui:

- Dumnezeule! Ce-ai păţit? Ce faci aici?

Cu mâna dreaptă îi dădu la o parte părul lipit de faţă. Semăna atât de mult iubirea lui! Doi ochi negri străluctori îi fixară privirea. Buzele i se mişcară lent, încercând să spună ceva. Putu simţi aroma de căpşuni în respiraţia ei. Aplecându-se să audă cuvintele, valuri de tremurături îi traversară coloana. Simţindu-i pielea catifelata şi văzând aluniţa de deasupra sânului stâng, sări înapoi de parcă l-ar fi ars ceva.

- Kyla?!! Tu… tu… eşti?!! Cuvintele se luptau să iasă. Dar… dar… cum?! Şi… Doamne!… Nu poate fi… Eşti…
- Eu sunt, prostuţule! Du-mă acasă până nu mor îngheţată. Crede-mă, e mult mai neplăcut decât sa-ţi tragi un glonte în scăfârlie! În ciuda vocii joase, îi recunoscu inflexiunile. Era ea!

***

Stătea pe canapea, purtând rochia neagră vaporoasă, favorita ei, şi răsucind mătăniile pe degete în timp ce-şi sorbea ceaiul. Ura ceaiul, dar acum părea să n-o deranjeze.

- Nu pot să cred că te-ai împotrivit să mă săruţi! A trebuit să-i rog pe prietenii mei dintre lumi să te oblige.
- Erai moartă, îţi aminteşti? Şi ai făcut-o într-un mod foarte ciudat. Nu prea e genul de surpriză după care mă dau în vânt! Oricum…
- Chiar am vrut s-o fac, dacă asta aveai de gând să întrebi.
- ?!?
- Să mă sinucid. Dar am dat greş. Tot nu m-au primit. Au spus ca mă iubeşti prea mult că să mă laşi să plec şi că sosirile neprogramate nu sunt admise. Dar nu asta e problema cea mai mare. Nu de-asta m-au trimis înapoi. Am devenit un înger decăzut, dragul meu.

Un zâmbet larg apăru pe chipul ei.
- Ce vrei să spui? Ştiu, ai fost… vreau să spun eşti îngerul meu. Dar… unul decăzut?!
- E un pic complicat. Şi o poveste lungă.
- Ar trebui să încerci! A trecut destul timp de când ne cunoaştem că să merit nişte explicaţii, nu crezi? Şi sper să trăiesc următoarele decade, aşa că e destulă vreme.
Ea râse.
- Mereu glumeţ şi optimist. Asta e ceea ce am găsit fermecător la tine! Bine, voi încerca să fiu concisă şi clară. La un moment dat în viaţa mea am devenit tristă, tristă de moarte. Mă simţeam nefericită, singură şi uitată, neavând pe nimeni lângă mine care să mă iubească cu adevărat sau, măcar să încerce să mă înţeleagă. Aşa că am decis să invoc un demon. După o vreme, a venit. Nu-mi mai aduc aminte cum îl chema, dar era bun şi mă putea înţelege. Şi accepta. Şi nu mai eram singură.

M-am îndragostit de el. Era o prostie pentru că nu aparţinea lumii noastre. A încercat să mă avertizeze. Mi-a spus că am facut o greşeală intrând în contact cu lumea lui deoarece nu exista cale de întoarcere; cu cât petrecea mai mult timp alături de mine, cu aveam să sufăr mai mult. Dar nu l-am ascultat!

Apoi, într-o zi, a plecat. N-a mai răspuns chemărilor mele şi nu l-am mai văzut de-atunci. M-am sinucis pentru prima oară. Între lumi, am aflat că ar fi urmat să devin înger dar, pentru că iubisem un demon, devenisem un înger decăzut ce nu mai avea acces de nici o parte. Până nu aveam sa găsesc o fiinţă umană, un bărbat care să mă iubească fără ca eu să mă implic.

Te-am găsit pe tine! Fermecător, fără prejudecăţi, perfect pentru scopul meu. Ai dezvoltat sentimente profunde şi sincere pentru mine. Savuram victoria, nerăbdătoare să gust mântuirea atunci când mi-am zburat creierii. Greşeală fatală! Era deja prea târziu când am realizat că şi eu mă îndragostisem de tine. Aşa că, m-ai găsit pe aleea aia. Restul îl ştii.

Nu spuse nimic. Nici suspine, nici mirări. Doar admira cum frumuseţea ei interioară şi exterioară îi hrăneau spiritul, la fel ca în prima zi când o întâlnise.
- Nu pari surprins de poveste.
- Sunt lipsit de prejudecăţi, mai ştii?
- Da, sigur!
O grimasă îi travesră rapid chipul.
- Dar… mai e… ceva.
- O! Încep să mă obişnuiesc!
- Fiindcă m-am implicat sentimental, şi tu te-ai… schimbat oarecum. Ai devenit… demon. Semipur, ca să fiu exactă. Adica eşti jumătate înger, jumătate demon. Cam ca mine. Nu poţi fi admis de nici o parte. Decât dacă încerci ce am încercat şi eu. Îmi pare rău. Şi dacă o să vrei să încerci asta, înţeleg. E dreptul tău.
Voia să pară indiferentă dar trupul ei încordat striga din toţi rărunchii exact contrariul.
- Îmi spui că… nu pot muri, fiindcă nu pot merge nici în rai, nici în iad?!
- Cam aşa ceva.
Ochii ei îl cercetau, încercând să prindă cel mai mic gest, cea mai neînsemnată grimasă. Sprâncenele lui ridicate nu anunţau nimic bun de obicei.
- Să am încredere în ce spui, sau să-mi zbor şi eu creierii? Şi de ce aş încerca să iubesc pe altcineva când te am pe tine?!
Câteva clipe de tăcere apoi amândoi izbucniră în râs. Se îmbrătişară, şoptindu-şi unul altuia în ureche:
- Optimismul tău e contagios. Cui îi pasă de rai sau de iad! Acum, avem o eternitate, demonul meu!
- Să ne bucurăm de ea, îngerul meu decăzut!

© Bogdan Tabarcea
Bucureşti, 23.09.2007

Un răspuns to “Îngerul decăzut”