Povestirea aceasta am scris-o în urmă cu mai bine de 7 ani. Este viziunea (încă) SF a unei situaţii de viaţă reale. Cele două personaje sunt, de asemenea, reale iar relaţia dintre ele a fost la fel de reală. Nimic complicat, nimic filozofic sau pretenţios. Doar o stare de fapt şi nişte sentimente, ambele văzute dintr-un unghi puţin… diferit

****

Motto: În timp ce maşinile devin mai umane, trebuie să avem grijă ca noi să nu devenim mai inumani. (din serialul TV The Outer Limits)

Se spune că spitalele sunt locuri în care nu poate exista fericirea fiindcă aici se întâlneşte doar boală şi suferinţă iar „vindecarea“ nu este altceva decât privilegiul de a mai apuca ziua de mâine oferit unora. Zâmbetul lor forţat, udat de lacrimile prelingându-se pe obraji nu înseamnă deloc fericire, ci doar finalul delirant al luptei disperate de a mai rămâne agăţaţi de viaţă fie şi pentru o clipa. O luptă al cărei învingător nu este întotdeauna omul.

Dar tocmai în acest mediu unde albul predominant reuşea prea vag să împrăştie atmosfera apăsătoare, tocmai aici se născuse fericirea lui, în timp ce statea ţintuit într-un pat al secţiei de hemodializă nanotehnologică, aşteptând desăvârşirea reconstrucţiei celulare a rinichilor afectaţi de boală, în timp ce sângele îi era filtrat şi curăţat de toxine. Era un proces delicat care cerea timp şi răbdare.

Această tehnologie hibrid, de-abea ieşita din stadiul experimental, nu permitea încă crearea unor nanoboţi suficient de rezistenţi pentru a putea repara astfel de defecţiuni în doar câteva săptămâni. Ei mureau dupa câteva minute, fiind distruşi de sistemul imunitar al organismului, timp în care nu apucau să facă mare lucru. Iar datorită faptului că erau „imprevizibili“, cum declaraseră oamenii de ştiinţă, nu se introduceau niciodată mai mult de 5000 de indivizi la fiecare şedinţă.

Obligat să-şi petreacă cam cincisprezece ore săptămânal în acest loc, încercase să se integreze cât mai bine şi, cu timpul, ajunsese să considere asistentele şi medicii de-aici un fel de a doua familie, chiar dacă singurele fiinţe umane din secţie erau pacienţii. Relaţia lui cu unele asistente era mai mult prietenească decât profesională, altele îi plăceau din punct de vedere fizic iar de câteva chiar se ataşase sufleteşte. Ajunsese să se obişnuiască cu acest aspect al vieţii lui şi chiar să îi placă, încât, în zilele când nu trebuia să meargă la tratament, simţea lipsa asistentei cutare sau cutare.

Dar androizii rămâneau androizi. Aveau programat un set limitat de emoţii şi sentimente, atât cât să poată îngriji cu atenţie pacienţii şi să le poată menţine tonusul psihic ridicat. Erau insensibile la micile complimente pe care băieţii le fac în general fetelor şi nu aveau nici un pic de romantism.

Îşi amintea de întâmplarea tragi-comică petrecută într-o zi de primăvară, anotimp care-l făcea mai romantic decât de obicei, când, plăcându-i o asistentă, îi spusese că are un păr negru şi lung foarte frumos, care o face sexy. Răspunsul ei a fost prompt: „Chiar îţi place ? E un păr natural calitatea I, generat pe cale genetică, are lungimea ideală calculată pentru înălţimea şi fizionomia mea şi un pigment permanent negru 024B“. După care îl rugase să îi defineasca termenul „sexy“ deoarece nu îl înţelegea.

Într-o zi îi atrase atenţia prezenţa la salon a unei asistente venită de curând. Avea ceva special, ceva care-l fascinase: mignonă, de o frumuseţe simplă, naturală, cu artificii cosmetice inexistente sau foarte discrete, nişte superbi ochi albaştri, străjuiţi de sprâncene frumos arcuite peste ei şi un delicat chip alb-sidefiu încadrat de parul şaten, lung şi ondulat ce cădea peste umeri. Dintotdeauna considerase că o femeie cu adevărat frumoasă este frumoasă oricând şi oricum, iar ea tocmai îi demonstrase asta.

În afară de frumuseţea ochilor ale căror forme se armonizau perfect cu liniile feţei, mai era culoarea lor. Asta îi confirma ceea ce simţise el de prima oară când o văzuse pe coridoarele secţiei: nu era android. Nu-şi putea explica ce caută o asistentă umană aici şi cum ajunsese în postura de angajată a secţiei, dar sigur nu era o maşină.

Compania Naţională Rombotics (C.N.R.) nu mai fabrica androizi cu ochi albaştri, indiferent de sexul pe care aceştia urmau să-l reprezinte. Studiile experţilor săi concluzionaseră că oamenii se simt mult mai atraşi de partenerii de sex opus care au ochi albaştri decât de ceilalţi. Se convenise astfel să nu mai existe androizi cu ochi albaştri, încercând prin aceasta să diminueze cauzele unei situaţii întrucâtva asemănătoare cu cea de acum un secol şi ceva, când, guvernul, la presiunile comunităţii homosexuale, tot mai numeroase, şi a organismelor internaţionale fusese nevoit să elaboreze şi să adopte o ordonanţă de urgenţă prin care căsătoria între astfel de cupluri devenea legală.

Astfel, avusese loc un nou fenomen: cel al cuplurilor heterosexuale umani-androizi care cereau dreptul de a se putea căsători ca orice cuplu normal, sau, mai grav, cel al umanilor care solicitau C.N.R.-ului să îi transforme în androizi pentru a fi cu adevărat lângă cei iubiţi. Nu ţineau cont că andorizii nu puteau dezvolta aceleaşi sentimente de iubire precum oamenii şi nici că, după ce deveneau androizi, n-ar mai fi simţit la fel pentru partener. Această lovitură de bumerang luase total pe nepregătite autorităţile.

La discuţiile cu C.N.R. pentru autorizarea deschiderii unei linii de fabricaţie a androizilor se avusese în vedere principala condiţie ca aceştia să nu poată scăpa de sub controlul uman. Absolut nimeni nu se gândise că oamenii vor dori sa fie transformaţi în androizi pentru că iubeau unul. Prin urmare, decizia sistării producţiei de androizi cu ochi albaştri venea ca o încercare de a stopa explozia cererilor de legalizare a căsătoriei mixte. Situaţia se mai calmase într-adevăr.

Dar ce era cu această asistentă ? Cine era cu adevărat ? Ar fi vrut să o cunoască mai bine, să poată vorbi cu ea. Nici unul nu îndrăznea însă să facă pasul. Îi lăsase impresia unei firi retrase şi necomunicative, lucru ce îl derutase un pic, nefiind nici el o fire extravertita. O vreme, comunicarea dintre ei se rezumase la schimburi de priviri şi zâmbete aruncate unul celuilalt.

Apoi, intr-o zi, se decise ! Discuţia fusese banală, întrebând-o zodia si data de naştere. Asa incepuse totul ! Relaţia evoluase rapid transformându-se într-o prietenie sinceră şi devotată. Zâmbetul, ochii ei albaştri, chipul deveniseră de o importanţă majoră pentru el, fiind izvorul său de bucurie şi poftă de viaţă. Făcea tot posibilul sa le aibă, sa o aibă alături.

Începuse să se simtă vinovat pentru egoismul său de a se hrăni cu imaginea şi cu felul ei minunat de a fi, fără sa ofere nimic în schimb. Sentimentul de vinovăţie se adâncise şi mai mult atunci când observă verigheta de pe deget. Aşadar, era căsătorită. Întrebând-o ce-i cu verigheta, îi răspunsese doar că reprezintă amintirea unei perioade fericite din viaţa ei. Şi-atât ! De-atunci, nu mai deschiseseră niciodată vreo discuţie pe tema asta. Însă prieteniei solide i se adăugase o idilă fermecătoare.

Acum, stătea lângă trupul inert, pierdut cu privirea în albastrul ochilor ei imobili, dar la fel de fermecători ca atunci când erau plini de viaţă şi pasiune. La ce-i mai folosea că ştia, în sfârşit, adevărul? Că atunci, în, de fapt, falsa secţie de hemodializa nanotehnologica, când începuse relaţia lor, erau două prototipuri din noua generaţie de roboţi superiori, cyborgii, capabili să aibă sentimente identice cu cele umane, să sângereze, să sufere, să simtă durere şi să roşească de emoţie?

La ce-i mai folosea să ştie că fuseseră amândoi oameni cândva, că se cunoscuseră şi se iubiseră dar niciodată nu lăsaseră iubirea să se nască efectiv, el din respect pentru ea, iar ea din respect pentru soţul ei?

La ce-i mai folosea să ştie ca moartea tragică a amândurora îi adusese din nou împreună şi ca putuseră să-şi desăvârşească iubirea, dar ca cyborgi?

La ce-i mai folosea să ştie că ea fusese re-creată intenţionat cu ochi albaştri şi adusă în secţie ca să-l cucerească pe el şi să le fie studiat comportamentul sentimental?

La ce-i mai folosea să ştie că el era considerat un succes iar ea un eşec, motiv pentru care o dezactivaseră definitiv?

Funcţionarea lui nu mai avea nici un sens fără ea alături. Erau două maşinării care se completaseră reciproc iar acum una încetase să mai funcţioneze. Ca om nu s-ar fi sinuncis niciodată ! Dar ca cyborg o va face. Se întreba în care din cele două existenţe fusese mai apropiat de sentimentele umane: cea în care, om fiind, nu s-ar fi sinucis în ruptul capului din cauza pierderii fiinţei iubite, sau în cea de-acum când, cyborg fiind, dispariţia ei anulase orice motiv pentru care să simtă ca ar trebui să funcţioneze în continuare ? Nu-şi putu răspunde şi nici nu va afla răspunsul vreodată. Creatorii lui se gândiseră la toate mai puţin la faptul că, dacă vroia, era capabil să se „sinucidă“ ireversibil prin carbonizarea creierului.

Gestul fu simplu şi nu-i luă prea mult timp: suprasolicitarea reţelei neuronale printr-o avalanşă autoimpusă de gânduri haotice. Un tremur scurt şi se prăbuşi pe podeaua laboratorului. Ultimul impuls electric care îi mai animă creierul pentru câteva milionimi de secundă generă imaginea ei: fata cu ochi albaştri.

© Bogdan Tabarcea
30 iulie 2001