Scriitor american născut în Portland, Maine, SUA, celebru prin romanele sale horror ecranizate aproape în totalitate. Cu toate că este cunoscut mai ales pentru acest gen literar, a scris şi drame cum ar fi "The Green Mile" (Culoarul morţii), "The Shawshank Redemption" (Închisoarea îngerilor) sau "Secret Window" (Fereastra secretă) toate ecranizate.
Debutul a fost în 1973, cu romanul Carrie. A scris cîteva lucrări sub pseudonimul Richard Bachman ("Thinner", "The Running Man", "Blaze").
Este, de asemenea, autorul unei povestiri al cărei subiect principal este misterul ("Colorado Kid"), precum şi al unor cărţi non-fiction, cea mai cunoscută fiind "On Writing: A Memoir of the Craft", tradusă şi la noi ("Misterul regelui: Despre scris") şi pe care v-o recomand cu toată inima, mai ales dacă doriţi fie şi numai să vă încercaţi condeiul pentru a scrie proză.
Cel mai recent roman al său este "Duma Key", apărut în 2008.
Mai jos aveţi cîteva extrase din "Misterul regelui: Despre scris" care tronează pe biroul meu la vedere şi pe care le recitesc iar şi iar.
Scrisul, la fel ca orice altceva ce vrei să faci cu seriozitate şi dăruire, reprezintă ceva care nu este niciodată perfect pentru că poate fi îmbunătăţit în permanenţă. Cînd ajungi să îţi spui că ceea ce ai scris este perfect, atunci e cazul să te apuci de altceva. Mai ales dacă eşti scriitor amator.
Regula de bază a vocabularului: foloseşte primul cuvînt care-ţi vine în minte, dacă e potrivit şi colorat.
Fără vocabular împopoţonat şi cuvinte lungi („John a întîrziat doar cît să se cace”, NU „John a zăbovit îndeajuns cît să înfăptuiască un act de excreţie”).
Verbe la diateza activă, nu pasivă („Scriitorul a aruncat frînghia”, NU „Frînghia a fost aruncată de scriitor”).
Un NU hotărât adverbelor. Drumul către iad e pavat cu adverbe („Pune-l jos! strigă el”, NU „Pune-l jos! strigă el ameninţător”).
Paragraful, nu fraza, este unitatea de bază a scrisului – locul în care începe coerenţa şi unde cuvintele au şansa să devină mai mult decît simple cuvinte.
Scriitor evreu american născut în Rusia, de mare succes şi prolific, cunoscut în special pentru lucrările sale science-fiction şi pentru cărţile de popularizare a ştiinţei.
Cea mai faimoasă lucrare este seria Fundaţia, pe care a combinat-o mai târziu cu alte două serii ale sale, seria Imperiului Galactic şi seria Roboţilor.
Iniţiatorul faimoaselor Legi fundamentale ale roboţilor:
1. Robotul n-are voie să pricinuiască vreun rău omului sau să îngăduie, prin neintervenţie, să i se întîmple ceva unei fiinţe umane.
2. Robotul trebuie să asculte poruncile omului, dar numai atunci cînd ele nu contrazic Legea 1.
3. Robotul trebuie să-şi apere existenţa, dar numai atunci cînd grija de sine nu contrazice Legea 1 sau Legea 2.
A fost un cunoscut astronom şi astrobiolog american, faimos şi pentru acţiunile sale de popularizare a ştiinţei. Pionier al exobiologiei şi promotor al programului SETI - Search for Extra-Terrestrial Intelligence.
Dintre cărţile sale reamintim: "OZN - o dezbatere ştiinţifică" , "Marte şi mintea omenirii", "Comunicarea cu inteligenţe extraterestre", "Creierul lui Broca" şi romanul SF "Contact".
Când tu însuţi faci o descoperire - chiar dacă eşti ultimul om de pe pământ care vede lumina - nu vei uita niciodată acest lucru.
Imaginaţia ne va purta, de multe ori, spre lumi care nu au existat niciodată. Dar fără ea, nu vom pleca nicăieri.
Undeva, ceva incredibil aşteaptă să fie aflat.
Universul nu trebuie să fie în armonie perfectă cu ambiţia umană.
Dacă ne dorim să credem că stelele răsar şi apun pentru noi, că noi suntem motivul pentru care există Universul, ştiinţa ne face cumva un deserviciu deziluzionându-ne trufia?
Cine suntem? Descoperim că trăim pe o planetă insignifiantă a unei stele banale, pierdută într-o galaxie ascunsă într-un colţ uitat al unui univers în care există mai multe galaxii decât oameni.
Demiurgul cel nou
Vineri, 28 August 2009 | 
Autor: Prin vara lui 1996 mă aflam la nici trei ani de cînd viaţa mea o luase pe un drum nou, pe care la acea vreme îl vedeam dezastruos şi încă luptam să mă obişnuiesc cu ideea. Şi am trăit acest moment în care am vrut să gîndesc grandios şi grandoman. Şi am făcut-o!
N-am ajuns să iau locul Demiurgului dar, într-un fel sau altul, am reuşit să devin propriul demiurg. Şi încă mă perfecţionez.
****
Având ocazia de a mă găsi la frontiera dintre viaţă şi moarte, am simţit sublima metamorfozare prin trecerea lentă în inconştienţă, o inconştienţă unde tot ceea ce ţinea de agonie, cu toate tentaculele ei, începea să se estompeze şi să se transforme într-un extaz nebunesc ce-mi dădea senzaţia că nu eu eram acela care se prăbuşea în neant, ci neantul se prăbuşea în mine, făcându-mă să mă simt asemeni unui demiurg care, deşi are posibilitatea să creeze o lume nouă, pur şi simplu nu vrea să o facă.
Întors de la frontieră cu o conştiinţă împrospătată, indecent de împrospătată, care, după acea tentativă de eliberare, a devenit parcă şi mai obositoare, am găsit un moment de megalomanie pentru a-mi putea pune următoarea întrebare: CE AŞ FACE EU CA DEMIURG?
Îmi imaginez ziua când Dumnezeu, scârbit de halul în care a ajuns lumea, prea plictisit ca să o distrugă şi prea obosit ca să creeze una nouă, mi-ar zice: “Distruge această lume şi fă alta, cum crezi tu că e mai bine!” O, cu câtă plăcere aş distruge-o! M-aş elibera astfel de toată barbaria ce mi-a fost inculcată în vremea petrecută în sânul ei. Numai cine n-a fost pătruns şi ars până în cele mai lăuntrice cotloane ale fiinţei de către flăcările-i diavoleşti, mai poate nutri o iubire oarbă faţă de lumea în care, nenorocitul de el, s-a născut. Şi după ce aş distruge-o, o perioadă nu aş face absolut nimic în loc. Aş sta şi aş contempla ceea ce, ca om, nu aş fi avut niciodată: supremaţia calmului deplin oferit de prezenţa Nimicului.
În cele din urmă, pătruns de calm până la esenţa fiinţei mele, mi-aş arăta talentul de demiurg creând o lume cu totul nouă, o lume în care oamenii să nu cunoască întrebările fatale: de unde vin şi încotro se îndreaptă? Căci această întrebare a trezit în om groaza scurgerii timpului, obsesia finităţii sale şi frica de necunoscut. Iar de-aici până la durere, suferinţă, tristeţe şi atâtea altele nu a mai fost mult, pentru că omul a încercat cu disperare să sfideze trecerea timpului realizând construcţii monstruoase şi inutile, a încercat să scape de obsesia finităţii inventând nişte religii sterile al căror fanatic a devenit şi a crezut că autoexilându-se sistematic în indiferenţă, va anula frica de necunoscut.
De ce atâta complicaţie, când totul poate fi foarte simplu? Eu, Demirgul cel Nou, care le-am trăit şi experimentat, NU LE MAI VREAU!
Şi cine-i responsabil dacă toate acestea au existat? Oare nu cel care m-a învestit în locul Său? Pomul acela blestemat n-a fost decât scuza Sa de a ne arunca acolo unde, de fapt, voia să ne arunce, pentru vina de a fi căpătat ceea ce, oricum El ne-ar fi dat: CUNOAŞTEREA.
© Bogdan Tabarcea
mai 1996
Scris în 
Tags: 