În primul rînd, trebuie să vă spun că termenul din titlu nu există în dicţionar. Este inventat cu scop pur literar. Îmi asum paternitatea lui şi eventualele critici

Textul de mai jos abundă de pesimism şi nihilism şi, pe alocuri, face apologia morţii. Aşadar, lucruri care nu sunt uşor digerabile de oricine. Stările exprimate acolo au rămas de mult timp în urmă dar sunt şi concepţii pe care mi le-am păstrat pînă în ziua de azi: cele legate de religie şi Dumnezeu.

Pe unii dintre voi s-ar putea să-i deranjeze. La acea vreme însă, situaţia existentă impunea găsirea unei soluţii pentru păstrarea echilibrului sufletesc şi psihic. Soluţia a fost lecturarea operei lui Cioran şi exprimarea în cuvinte scrise a frămîntărilor interioare. A rezultat acest “text-medicament”. Şi, ca orice medicament, nu are totdeauna un gust plăcut.

****

MOTTO

Nu cunosc, în ultimă instanţă, decât două mari probleme cardinale: cum să suporţi viaţa şi cum să te suporţi pe tine însuţi. Nu există dificultăţi mai mari. Şi răspunsurile definitive lipsesc. Dar fiecare trebuie să rezolve singur, măcar parţial, aceste probleme pentru sine.

EMIL M. CIORAN – convorbire cu George Carpat-Foche, Paris, martie 1992 (din volumul Convorbiri cu Cioran)

* * * * *

Foamea cosmică îmi mistuie fiinţa mai ceva decât orice alt tip de foame. Chiar mai mult şi decât foamea iubirii. Poate pentru că iubirea este ceva prea pamântean, prea limitat, iar omul a avut întotdeauna o chemare obsesivă, genetică aş putea spune, către lucruri care depăşesc mult capacitatea neuronală de cuprindere a creierului său.

Eu am această obsesie şi mă încearcă o furie aproape patologică că nu pot vedea dincolo de aceleaşi stele pe care le privesc în fiecare seară. E o furie anormală dar în acelaşi timp necesară, căci dacă nu aş avea aspiraţia dementă de a sparge limitele obişnuitului, atunci aş fi furios pe această lume pentru vina de a fi inadmisibil de limitată deşi, în ansamblul ei, eu sunt, ca individ, infinitezimal.

Faptul că nu pot vedea mai departe de acele stele îmi dă un soi de claustrofobie, simţindu-mă un prizonier închis între patru pereţi, care nu poate vedea şi auzi nimic din ce se petrece dincolo de aceştia. Nebunia penetrării infinitului este suportul care mă întreţine fizic, dar mai ales psihic, şi care dă un sens umbrei ce o fac bulgărului asta de tarâna plutitoare în oceanul cosmic. Cei mai mulţi ne închipuim ca trăim pentru noi înşine! Dar nu este aşa! Trăim pentru Univers! Căci din neant venim şi spre neant ne îndreptăm!

* * *

A nega totul! Ce poate fi mai sublim?! Negarea te dezbracă de grijile şi urâţenia acestei lumi de coşmar, de tot ceea ce-ţi hrăneşte din plin agonia vieţii.

* * *

Ajuns la maturitate încerc să recitesc poveştile pe care mi le citeau bunicii mei când eram ţânc. Le găsesc goale, fără noimă şi stupide. Arunc cartea şi mă întorc la Cioran! Gelos pe cel care-am fost şi furios pe cel care sunt mă las uns de balsamul cioranian. E singurul care mai poate alina durerea rănii prin care s-a scurs copilăria mea. Vindecat nu voi fi nicicând! Decât poate în moarte!

* * *

Cred din toată inima că nu poţi sta pur şi simplu să aştepţi totul de la viaţă şi că trebuie să faci ceva pentru a obţine ce-ţi doreşti. Totuşi nu pot să nu mă întreb de ce omul este nevoit să trudească din greu pentru a obţine ceva BUN, iar când vine vorba de ceva RĂU, nu mai că nu este necesar acest lucru, dar nici măcar nu este întrebat dacă doreşte răul? Pur şi simplu îl capătă! Unii se orientează spre calea divină, dar nici aşa nu poţi obţine binele prea uşor. Trebuie să îngenunchezi, să te rogi, să te milogeşti. Pe când răul se obţine cel mai simplu: este de-ajuns SĂ EXIŞTI!

Aşa stând lucrurile, putem spune că suntem esenţialmente alcătuiţi din rău şi că ţelul vieţuirii noastre este acela de a ne chinui pentru obţinerea binelui. Iată cum se dă peste cap teoria referitoare la cel care ne-a creat.

* * *

Încercând sa înţeleg lumea am avut un sentiment teribil: groaza că, înţelegând-o, voi vrea să fug de ea şi nu o să am unde!

* * *

Ne place sau nu, ura există pretutindeni! Orice om are un punct lăuntric în care depozitează fie şi o fărâmă de ură. E drept că sunt puţini acei care urăsc prin URĂ! Cei mai mulţi urăsc prin IUBIRE!

* * *

Am devenit atât de imun la prezenţa morţii în viaţă încât mă întreb de ce se consumă oamenii atât când moare cineva. Cred că fac acest lucru din dorinţa – conştientă sau nu – de a ajunge în moarte, deoarece consumul acesta psihic îi apropie vertiginos de starea celui din sicriu. Însă acest scut împotriva fricii obsesive de moarte mă îngrijorează teribil. Din cauza lui s-ar putea să nu-mi dau seama când mor. Îmi doresc să fiu cât se poate de conştient în acea clipă finală, în momentul ultim al vieţii, să simt fiecare bucăţică din moarte, să mă lupt cu ea, să-mi vând pielea cât mai scump, să fac în aşa fel încât să simtă din plin chinul de a-mi fi luat viaţa.

Ce gânduri sadice mai am şi eu! Adică nici măcar în ultimă clipă să nu mă dezbar de agonia vieţii?!?

* * *

Am pasiunea teribilă de a privi spectacolul morţii, fie el şi regizat. Urmăresc cu o plăcere dezarmantă pentru ai mei carnagiile şi cadavrele dezmembrate din filmele de groază. Si nu sunt singurul! Prin urmare, se pare că la origini am fost nişte simple fiare, la fel ca celelalte animale de pradă. Avem bestialitatea şi cruzimea în sânge! Totuşi ne deosebim de aceste animale. Căci dacă ele ucid ca să traiască, noi trăim ca să ucidem. Şi-apoi mai avem şi limbajul. El ne ajută să întărim senzaţia morţii.

* * *
Nici nu mă mai miră că Cioran se declara, la 22 de ani, “specialist în problema morţii”, când putem vedea numai moarte în jurul nostru, când îi putem simţi prezenţa în fiecare celulă. Moartea a devenit ceva cotidian, un fel de sport distractiv şi ne-am obişnuit atât de mult cu ea încât, dacă într-o bună zi ar dispărea brusc şi nimeni nu ar mai muri, am suferi un şoc cel puţin la fel de mare ca şi atunci când aerul ar deveni imposibil de respirat.

Deşi cu toţii ne temem de ea, de necunoscutul pe care-l reprezintă, dispariţia ei ne-ar determina să ne întrebăm dacă nu cumva ăsta este un semn rău şi se apropie sfârşitul lumii. Asta l-a obsedat pe om dintotdeauna: când se întâmplă ceva ce lui i se pare neobişnuit, imediat se gândeşte la apropierea sfârşitului lumii. Se pare că disperarea îl face să-şi dorească atât de mult acest sfârşit încât se autosugestionează considerând că şi cea mai mică neregulă îl aduce cu un pas mai aproape de el.

Eu însumi mă simt pătruns de moarte şi sunt un specialist al acesteia, fie că vreau sau nu. De fapt, toţi oamenii sunt specialişti ai morţii. Atâta doar că ei se împart în două categorii: cei care o primesc şi cei care o împart.

* * *

Hormonii sexuali. Ce dezastru ecologic!!! Cum ne mai înmulţim noi, viruşii acestei lumi şi aşa bolnavă!

* * *

Privindu-mă în oglindă mi-am zis: “Ce tânăr sunt!” Apoi a început să mă doară sufletul. Uitasem că port mască tinereţii.

* * *

Am o plăcere nemaipomenită de a mă arunca în oceanul tristeţii! Mă ajută să percep mai bine realitatea! Însă cred că am început să o percep aşa de bine încât a ajuns să mă înspăimânte. Acum îmi pare rău că m-am implicat atât de mult în această realitate! Ar fi fost mult mai bine dacă rămâneam undeva, la marginea cunoaşterii, un simplu visător cu capul în nori. Sublimă trebuie să fie starea de nebunie în care nu-ţi mai pasă de nimeni şi nimic!

* * *

Nu sunt puţine momentele când simt nevoia de a mă retrage în singurătate, de a mă izola, fie şi pentru câteva minute, de oameni şi de tot ce mă-nconjoară. Nu aş trăi prea mult dacă m-aş afla în permanenţă printre oameni. Abundenţa de “civilizaţie” m-ar copleşi până la epuizare, ceea ce mi-ar fi fatal.

* * *

Am plecat în căutarea iubirii şi am sfârşit prin a face elogiu tristeţii şi inutilităţii! De fapt, încă n-am auzit de nimeni căruia să i se fi întâmplat invers.

* * *

Contaminat de virusul plăcerilor laice mi-am dat seama că sunt iremediabil condamnat la moarte. Obişnuit cu ideea, acum caut disperat ceva care să-mi facă agonia cât mai puţin dureroasă. Cât de parşivă este viaţa! Profitând de slăbiciunea omului îi ţine acestuia vie iluzia fericirii supreme şi a speranţei chiar şi în momentele ultimelor zvârcoliri şi horcăieli.

* * *

Oameni buni nu există! Oamenii buni sunt astfel în comparaţie cu alţii care sunt mai răi decât ei. În esenţă, toţi avem ceva diavolesc în noi!

* * *

Suntem răi pentru că aşa trebuia să fim, pentru că am ales acest lucru! Răstignit pe cruce, Iisus a spus: “Iartă-i, Doamne, căci nu ştiu ce fac!” Într-adevăr, n-am ştiut ce facem! Crezând că omorâm un blasfemator şi un potlogar, am provocat dezastrul: MÂNTUIREA. Căci odată cu păcatele, oamenilor li s-a luat şi ceva fără de care viaţa nu are sens: RĂUL. Lipsa cronică a răului a avut un efect catastrofal, căci explozia sămânţei demonice, germinată la extrem, ne-a transformat în ceea ce suntem astăzi: nişte diavoli simpatici şi atragători, dar de o cruzime înspăimântătoare.

* * *

Dumnezeu l-a creat pe om într-un moment când suferea de tristeţe! Avea nevoie de cineva cu care s-o împartă!

* * *

Il est impossible de vivre une vie de cette maniere, sans penser a la mort comme a une libération d’enfer.

* * *

Nu înţeleg de ce cimitirele înspăimântă lumea. Nu există absolut nimic macabru în ele. Sunt, pur şi simplu, nişte oaze de linişte, unde viaţa şi-a încetat definitiv potlogăriile.

* * *

Plăcerea de a sta: inutilitatea în impertinenţa şi lenevia sa. Totuşi, e o stare excelentă în comparaţie cu implicarea absolută, unde ajungi să te rătăceşti şi de tine însuţi.

* * *

Oamenii se află iremediabil închişi în cuşca vieţii. Cine nu mai poate suporta acest regim de detenţie, nu are decât două soluţii pentru a scăpa: prin nebunie sau prin moarte.

* * *

În contractul meu cu viaţa am hotarât sa ne agonizăm reciproc! Ea, fluturându-mi pe la nas plăceri intangibile, eu, negându-i cu vehemenţă supremaţia!

* * *

L’enfer de la vie! Un tribut payé a Dieu pour la hardiesse d’etre intelligents. Il a su que la connaissance signifiera un désastre pour l’homme. Mais je ne comprends pas pourquoi a du exister ce Pommier.

* * *

Izgonit de la frontierele morţii înapoi în agonia vieţii, mi-am dat seama ca nu e nevoie să trăieşti prea mult şi să devii conştient de sine şi de tot ce te-nconjoară pentru a ajunge pe culmile disperării. Cunoaşterea doar ne ajută sa realizăm că suntem pe culmile disperării! Noi ne naştem pe aceste culmi! Însăşi naşterea e o disperare: disperarea vieţii de a-şi câştiga supremaţia!

* * *

Toţi oamenii sunt bolnavi, suferinzi de “sindromul ignorării realităţii”, fapt ce-i îndepărtează şi-i înstrăinează de esenţa acestei lumi: disperarea, tristeţea şi suferinţa. Lumea noastră a apărut ca efect al acestora! Disperarea singurătăţii în care se găsea Dumnezeu, tristeţea şi suferinţa pe care aceasta I le provocau L-au făcut să creeze lumea. Suntem pansamentul ce stă pe rana lui Dumnezeu! Sfârşitul nostru e ineluctabil şi el va veni odată cu vindecarea rănii.

* * *

Sunt conştient că iubirea este un drog vital pentru omenire! Dispariţia ei ne-ar lăsa complet vulnerabili în faţa realităţii pure, realitate pe care absolut nimeni nu este pregătit să o înfrunte.

* * *

Într-un proces cu Creatorul, l-aş acuza pentru greşeala de a fi gândit şi conceput o caricatură precum omul şi de a fi creat o prostie precum cunoaşterea.

* * *

Cât de ciudată e această fiinţă numită om! Ascultă disperările altora şi fiecăruia îi spune: “Te înţeleg!” Dar când rămâne cu el însuşi este derutat şi nu-şi poate înţelege propriile disperări pentru că nu se poate înţelege pe sine. Dar simte nevoia de a compensa lipsa înţelegerii de sine zicând că îi înţelege pe ceilalţi. Orgoliul nu-i permite să-şi recunoască teama, neputinţa, imposibilitatea de a se înţelege pe sine.

Şi cum ar putea să se înţeleagă, când nu este altceva decât o îngrămădire de celule puse laolaltă de un demiurg ce suferea de singurătate şi murea de plictiseală?! Biată fiinţă născută din lehamitea divină, omul are pretenţia de a-şi fi propriul demiurg, căci numai aşa s-ar putea înţelege pe sine.

* * *

Mi-am făcut o datorie din suferinţă! În zilele când nu calc pragul spitalului mă consider un chiulangiu.

* * *

LACRIMILE – sudoarea unor ochi chinuiţi până la paroxism de urâţenia a tot ceea ce sunt siliţi să privească.

* * *

Nimic nu poate fi mai plictisitor şi enervant decât un om care-ţi vorbeşte în maxime! Sclav al unor vocabule pe care le-au gândit alţii, el este candidatul perfect la înţelepciunea de baltă.

* * *

Cineva, vazându-mă că citesc Cioran, m-a întrebat dacă sunt ateu. Privind persoana cu compasiune, aş fi vrut să-i spun că sunt mai mult decât un simplu ateu, un ateu total. Adică nu mai cred în absolut nimic! Dar mă îndoiesc că m-ar fi înţeles.

* * *

Atunci când spunem “cred că…” nu o spunem mânaţi de speranţa unei împliniri, ci obsedaţi de teama unui eventual eşec.

* * *

Stăruinţa de a găsi fie şi un singur motiv pentru care am venit pe această lume, mi-a carbonizat o mulţime de neuroni. Cum de-am putut căuta ceva motivat într-un tot nemotivat!?

* * *

Mergând pe stradă am văzut un nebun care, vorbind aiureli, era privit fie cu dispreţ, fie cu milă de trecători. Astfel, singurul atú ce pledează pentru sănătatea noastră mintală este acela că, spre deosebire de nebuni, fiecare dintre noi are pe cineva care să-i asculte aiurelile.

* * *

Orbit de furie mi-am zis că urăsc de moarte spermatozoidul care m-a conceput! De parcă el ar fi vinovat că Dumnezeu, neavând ce face, s-a apucat să se joace cu elementele chimice!

* * *

VESELIA – o inconştienţă trecătoare.

* * *

De la o vreme, o întrebare îmi bântuie încăpăţânată prin creier: în ce fel ne-am fi închinat astăzi dacă Iisus ar fi murit spânzurat !?

* * *

Mergând pe stradă admir cu nesaţ trupurile fetelor şi femeilor frumoase. Sunt o sfidare îndrăzneaţă la adresa hidoşeniei care stăpâneşte această lume.

* * *

Politica este o curvă notorie care-ţi pătează demnitatea imediat ce te-ai atins de ea.

* * *

Politica! O oribilitate pe care o întâlnim la tot pasul. Însăşi pronunţarea cuvântului îmi produce greaţă! Este asemenea unui mucegai: strică tot ce atinge!

* * *

Uneori detest că m-am născut, alteori mă bucur enorm că acest lucru s-a întâmplat! Vechea şi veşnica dilemă: să alegi între frivolitatea vieţii şi seriozitatea morţii.

* * *

Aflat la porţile Iubirii am ezitat să bat! Dacă mi-ar fi deschis o Moarte seducătoare de care m-aş fi îndrăgostit pe loc!?

* * *

Nimeni nu se roagă pentru nimic! Toţi ne rugăm pentru ceva! Aşa a apărut religia! Ea a fost creată pentru cei care nu se mulţumesc cu invizibilitatea Duhului Sfânt.

* * *

Sa ne căim pentru greşelile comise!? De ce? Doar suntem produsul unei greşeli! Altcineva ar trebui să se căiască, daca nu cumva chiar o face!

* * *

Să fim cinstiţi! Sunt foarte puţini cei care ar renunţa la absolut tot ce au pentru Dumnezeu. Iar cei care ar face-o, n-ar face-o pentru Dumnezeu, ci pentru a obţine un loc cât mai bun în aşa-zisul Rai. Nimeni nu renunţă la ceva fără a căpăta orice altceva în schimb! Trăind într-o lume dominată de materie, nimeni nu poate concepe, părându-i-se absurd şi prostesc, să renunţe la ceva pentru nimic. Duhul Sfânt? Să nu ne amăgim! Pentru a fi omniprezent, Dumnezeu trebuie să fie, obligatoriu, o formă de ceva şi nu cineva.

* * *

Cât de caraghioşi şi naivi îmi par cei care iau în serios Viaţa! Dacă ar fi mai atenţi, ar vedea cum îşi râde de chinul lor de a o trăi.

* * *

Divinul m-a fascinat dintotdeauna! Dar niciodată atât de mult încât să vreau să mor pentru el. Hilaritatea perspectivei de a deveni îngerul care n-am fost şi nu voi fi nicicând mă face să consider Viaţa, din acest punct de vedere, mai serioasă decât Moartea.

* * *

Singura scuză a animalului inteligent pentru prestaţia sa oribilă în calitate de om este aceea că, atunci când a dobândit cunoaşterea, nu a bănuit nici o clipă dezastrul la care aceasta îl va duce.

* * *

Cât urăsc insomnia ce mă posedă de la o vreme! Singurul “avantaj” care-l am de pe urma ei este acela că pot sta la taclale cu Moartea. Când, după o asemenea discuţie, somnul, în sfârşit, vine, nu pot să nu mă întreb dacă ma voi mai trezi.

* * *

Este bine că sunt şi oameni cu frică de Dumnezeu! Închipuiţi-vă o lume întreagă criticându-l pe Creator pentru proasta inspiraţie de a ne fi plăsmuit. Dându-şi seama de gogomănie, ne-ar lăsa de izbelişte şi ar porni-o brambura prin galaxii.

* * *

Credinţa este benefică atâta timp cât nu se transformă în fanatism. În fanatism totul decade, oricât ar fi de sfânt.

* * *

Dacă s-ar interzice sinuciderea, am avea ocazia să vedem o lume întreagă deziluzionată şi disperată care ar pomeni Moartea în fiece clipă.

* * *

Iisus a avut noroc că a murit pe cruce! De-ar fi fost omorât în orice alt mod, astăzi ar fi fost acuzat de sinucidere. Pe când aşa… E imposibil să te răstigneşti singur!

* * *

Cum ne putem considera liberi, atâta timp cât noi nu avem dreptul elementar asupra existenţei noastre?! Nimeni n-a fost întrebat dacă doreşte să se nască, nimeni nu e întrebat dacă vrea să moară!

* * *

Nu înţeleg de ce lumea îi urăşte şi-i prigoneşte pe homosexuali! Nu sunt decât nişte bieţi bolnavi demni de milă şi compasiune. Căci homosexualitatea nu poate fi decât o boală. Într-o lume în care frumuseţea feminină se întâlneşte la tot pasul e imposibil să iubeşti un bărbat pentru că aşa vrei tu.

* * *

Sinuciderea este un păcat al celor care nu vor să o accepte! Ei au aroganţa de a nesocoti un drept pe care Dumnezeu i l-a acordat omului: acela de a hotărî cât să trăiască.

* * *

Parafrazând un proverb, am să spun că “moartea-i sănătoasă, dar e ruşinoasă”. Într-o lume bolnavă şi plină de anomalii, trebuie să fii nesimţit ca să doreşti a te lepăda de toate acestea. Eşti obligat să trăieşti şi să ispăşeşti! În moarte nu ispăşeşti nimic! Trăieşti o dulce şi sublimă transformare.

* * *

Ciondăneala cu Dumnezeu este necesară pentru ca El să rămână ceea ce este! O obedienţă oarbă te-ar face, în timp, să te crezi egalul Său.

* * *

CURGEREA VIEŢII – un cortegiu funerar care boceşte în ritmul unui marş funebru ce emană dintr-o orchestră indiferentă.

* * *

Un Dumnezeu agonizând pe cadavrul Universului! Ce poate fi mai dezolant!? Şi ne mai mirăm că se întâmplă atâtea nenorociri!

* * *

EPIDEMIA VIEŢII – o boală chinuitoare de care te poţi vindeca cu un simplu gest! Mai greu e să recunoşti că este o boală.

* * *

“Căderea lui Adam e, în primul rând, un dezastru divin şi numai în al doilea rând unul uman.” (Cioran). Dumnezeu? Un genetician de mâna a doua!

* * *

“Vreau să mor!” mai exclamă câte unul. Rar găseşti pe cineva să îndeplinească o asemenea dorinţă! Trebuie să fie un altruist pâna în măduva oaselor! Nimeni nu se înghesuie să-l ajute pe unul care ar dori să fugă de chinuri, să scape uşor. De aceea şi este eutanasia considerată o crimă.

* * *

O omenire ce propăvăduieşte pacea şi iubirea cu arma în mână şi ura pe faţă! Ei şi? Absurditatea e una din genele umane! Pacea şi iubirea? Nişte argouri ale vocabularului omenesc!

* * *

Iubirea de femeie este asemenea iubirii de Dumnezeu! Şi într-un caz şi în celălalt, te găseşti într-o stare de extaz vecină cu nebunia. Diferenţa e că, iubind femeia, te simţi pătruns de materie, iar iubindu-l pe Dumnezeu, de neant. Ce să alegi: sublimul materiei sau perfecţiunea neantului? Să mori strivit între două superlative!

* * *

Preotul reprezentant al lui Dumnezeu pe Pământ!? Arătaţi-mi măcar unul care a făcut teologia la şcoala Divină şi am să mă închin lui! Aşa-zisa dumnezeire pute a minte umană! Adevărata puritate se găseşte acolo, în ceea ce mulţi numesc Rai.

* * *

Să mori fericit sau să trăieşti necăjit! O alegere care va pune mereu probleme, pentru că nu există decât o singură cale! Alegerea depinde de ceea ce iubeşte fiecare mai mult: fericirea sau viaţa. Căci nici una, nici cealaltă nu pot exista în stare pură simultan.

* * *

Ideea de imobilitate pe care i-o induce moartea este ceea ce-l face să se teamă de ea pe veşnic agitatul om. Dacă cineva i-ar garanta că şi după moarte îşi poate continua suita de nebunii, probabil că cele două stări s-ar contopi şi nimeni n-ar mai ţine cont dacă moare sau nu.

* * *

Nu m-am întrebat niciodată de ce iubesc! Pur şi simplu iubesc! Consider că e de-a dreptul revoltător să te-apuci a găsi motivul pentru care te laşi pradă acestui sclavaj sentimental. Este atât de vital, încât eliberarea ar fi fatală.

* * *

Câtă lipsă de respect faţă de sinucidere! Ea n-a fost niciodată privită ca act în sine, ci numai prin prisma motivului din cauza căruia se produce: din dragoste, disperare, deziluzie, neputinţă etc. Cazurile sinucigaşilor umplu paginile ziarelor de scandal şi sunt umilite, fiind puse alături de isprăvile hoţilor de buzunare şi a tâlharilor de doi bani.

Renegaţi de preoţi care, în paranteză fie spus, sunt predispuşi la dependenţă, simt nevoia să depindă de ceva sau cineva, sinucigaşii sunt oamenii cei mai liberi din câţi există. Nu oricine are curajul să spună: “Gata! Atât vreau să trăiesc! Mai mult nu mai vreau!” Cei mai mulţi suntem sclavii vieţii sau, mai rău, unor principii stupide cum ar fi acela că a te sinucide înseamnă a-ţi croi drumul spre iad. Sperietori vor exista mereu! Depinde de păsări să-şi dea seama că, de fapt, sunt simple păpuşi de cârpă.

Iar dacă iadul cu care suntem speriaţi există cu adevărat, nu-ţi mai rămâne decât să alegi între a rămâne în iadul de aici sau a te duce în cel de dincolo. Suferinţa ar fi aceeaşi!

* * *

Somnul raţiunii naşte monştri! spunea Goya. Ba tocmai neadormirea ei ne împinge la monstruozitate! Căci nu e nimeni din cei care au reuşit să înţeleagă lumea şi care să nu se fi gândit, măcar pentru o clipă, ce bine ar fi să o poată spulbera, scăpând astfel de coşmarul cel mai groaznic.

* * *

Dacă sfinţenia se poate atinge prin renunţarea la lume, atunci singurii care au şanse sunt pustnicii şi morţii. Diferenţa e că primii o fac de bunăvoie, iar cei din urmă sunt obligaţi. Sacrificiul cel mare nu este al pustnicilor, cum s-ar putea crede, ci al morţilor. Căci pe ei nu-i întreabă nimeni dacă vor să ajungă sfinţi.

* * *

Să fii invidios pe cel care moare este sinceritatea dusă la extrem. Înseamnă să recunoşti că, într-adevăr, există ceva mai bun decât această viaţă.

* * *

Deşi nu sunt răspunzător, gândindu-mă că trăiesc în lumea asta îmi vine să-mi bat joc de mine în modul cel mai josnic cu putinţă. E tot ce-aş merita pentru laşitatea, pentru neîndrăzneala de a părăsi totul. Dar aşa ne-a fost dat! Să fim mai legaţi de freamătul cărnii decât de colcăiala viermilor.

* * *

Trăiesc într-o lume pe care nici măcar s-o urăsc nu mai pot! O lume ale cărei nesăbuinţe se găsesc dincolo de cel mai josnic sentiment omenesc! O lume ce parcă năzuieşte după întreprinderea unei monstruozităţi pe care Universul să nu mai fi cunoscut-o niciodată!

* * *

Sătulă de atâta convenţionalism stătut, Mintea începe să-mi alerge bezmetică de-a lungul şi de-a latul neuronilor, fabricând cu nonşalanţă întrebări imposibile care-mi cuprind întreaga fiinţă ca un cancer. Căci cine-ar putea spune cum o fi timpul la marginea Universului sau dacă Universul măcar are margine? Bulversat şi încins până la delir, Spiritul pune şi el întrebarea fatală: oare există Univers? Iar de pe urma încleştării acestor doi titani, cea care suferă este Carnea. Căci ea, sărmana, nu se întreabă niciodată. Nu ştie decât să sângereze şi să putrezească!

* * *

Considerată bunul de nepreţuit al omului, viaţa devine un blestem pentru nenorocitul căruia i-a căzut pe cap, dacă nu există nici măcar un motiv, oricât de imbecil, pentru care acesta să vrea să o trăiască. O viaţă sterilă este mai tiranică decât moartea în chinurile cele mai groaznice.

* * *

Natura! O minunăţie ce s-a născut din disperarea singurătăţii Demiurgului. Totuşi, disperarea ajunsese să-l copleşească pe Creator, căci a facut greşeala de a-l scăpa pe om în mijlocul ei. Omul – acest parazit al naturii, căreia nu îi este folositor nici măcar atunci când putrezeşte!

* * *

Calea prin care un individ ajunge să decadă moral nu este înjuratul, beţia, hoţia, crima etc. Comportându-se astfel, un individ nu face decât să exprime natura lui de a fi. Calea decăderii este minciuna, atunci când un individ se dovedeşte a fi ceea ce, de fapt, nu este. Foarte greu distingi un hoţ într-o persoană care arată şi se comportă bine, sau un criminal într-una cu alură de diplomat.

* * *

Pentru cei mai mulţi dintre noi, Dumnezeu nu mai este de mult ceva pur, individual şi independent. Pentru unii nu a existat şi nu va exista niciodată – ateii; alţii L-au transformat în afacere – lucifericii; iar “credincioşii” L-au legat de clădirea unei biserici, de metalul unei cruci sau de lemnul unei icoane – naivii. Mai rămân cei pentru care Dumnezeu există pretutindeni. Aceştia sunt adevăraţii credincioşi.

Personal, nu mă regăsesc niciunde. Eu trăiesc undeva între credinţă şi ateism, între Dumnezeu şi Satana.

* * *

De cele mai multe ori ne bucurăm atunci când viaţa este de partea noastră şi toate se întâmplă aşa cum vrem noi, fără a ne da seama că, de fapt, nu este decât o conspiraţie murdară a acesteia pentru a ne recâştiga atunci când, deziluzionaţi de dezamăgirile şi nenorocirile oferite cu dărnicie, ne îndepărtăm tot mai mult de ea. Lupta vieţii de a-i opri pe mulţi care ar fi dispuşi să se dezică de ea este normală, căci vitalitatea ei se găseşte tocmai în existenţa fiinţelor pe care le poate distruge şi/sau ruina cu uşurinţă. Şi cine poate fi distrus mai uşor decât acela care iubeşte cel mai mult viaţa?
Între a te sinucide si a trăi ca un sclav care îndură toate biciuirile vieţii există doar o singură cale de a nu cădea în nici una din aceste extreme: să fii scârbos cu viaţa, să o tratezi cu dispreţ, să îţi râzi de ea.

* * *

În frenezia mea de a-mi completa opera cioraniană frecventez un anticariat unde, spre deosebire de librării, găsesc mereu cărţi de Cioran. Acest lucru mă bucură enorm, dar, în acelaşi timp mă întristează gândul că există oameni care se pot dispensa de cărţile sale. Ei nu-şi dau seama că lumea lui Cioran este chiar lumea în care trăim cu toţii. Există, totuşi, şi un avantaj! Căci ce-ar fi dacă toţii oamenii şi-ar da seama de tot?! Atunci, şi ceea ce a scris Cioran şi ceea ce scriu ar deveni lipsit de sens şi steril, chiar şi pentru noi înşine. Câtă impertinenţă din partea noastră să trăim pe seama orbirii altora!

* * *

La un an şi jumătate rosteam primul meu cuvânt. Pe la doi ani învăţam să merg. La 6 ani învăţam să scriu şi să citesc. La 10 ani învăţam să creez. La 15 ani dădeam primul meu examen. La 16 ani ştiam primele înjurături. La 18 ani cunoşteam zvârcolirile patimii de a mă fi îndrăgostit.
Acum, la 22 de ani, mă întreb: la ce bun toate astea? N-au făcut altceva decât să-mi confirme treptat inutilitatea absolută! Şi toţi îmi spun că sunt de-abea la început. Dacă aşa arată începutul, prefer să nu cunosc sfârşitul!

* * *

Cioran nu inspiră tristeţe, inutilitate şi suferinţă! Cei ce-l citesc au oricum – fie că recunosc asta sau nu – aceeaşi stare sufletească ca şi el. Pe mine, Cioran nu m-a întristat şi nu m-a făcut să sufăr, ci doar mi-a dat curajul să accept realitatea suferinţei şi a tristeţii pe care eu mă străduiam disperat să le ignor, crezând că astfel voi putea scăpa de ele. N-am scăpat! Dar acum, când am învăţat să trăiesc alături de ele, chinurile mi s-au diminuat simţitor. Am devenit prieteni atât de buni încât, dacă tristeţea şi suferinţa ar dispărea, probabil că aş muri de plictiseală.

* * *

Lucrul de care aş vrea cel mai mult să mă descotorosesc pe lume este banul. Banul, acest blestem de care suntem legaţi chiar din clipa în care ieşim din pântecele mamei. Dar, cine ştie, poate că însuşi Dumnezeu a plătit pentru ţărâna din care L-a plămădit pe Adam!

* * *

Creştinismul nu-mi mai poate oferi nimic! Că Dumnezeu există, asta o ştiu fără a fi nevoie să fiu ceva anume (iată cum religia ne-a redus la nişte obiecte. Toţi TREBUIE să fim ceva). Şi apoi, creştinismul a început să decadă, să putrezească! Faptul că iniţiatorul şi propăvăduitorul său, Iisus Hristos, a afirmat că este Fiul lui Dumnezeu i-a isterizat pe continuatorii săi care au făcut din creştinism o religie înfumurată şi s-au împăunat cu ea, considerând-o religia de o perfecţiune fără tăgadă. Iar răstignirea Lui pe cruce i-a făcut să se creadă ei înşişi martiri ai acelei execuţii şi, ca urmare, deasupra tuturor credincioşilor şi a tuturor religiilor. Cu toţii uită însă un lucru: la momentul respectiv, răstignirea Lui a fost o distracţie în masă ca urmare a unei condamnări făcută în hohote de râs şi urale de bucurie.

* * *

Cioran va locui veşnic în fiinţa mea iar cărţile sale nu-mi vor părăsi nicicând biblioteca chiar de-ar fi să nu le mai ating vreodată coperţile ori să le răsfoiesc filele. Vor rămâne acolo ca o emblemă, ca o dovadă palpabilă că, de dincolo de moarte, Cioran mi-a întins mâna sa bătrână cu degete schimonosite de reumatism, nu pentru a mă lua la el, aşa cum ar putea crede mulţi citindu-l, ci pentru a mă reţine aici, salvându-mă, în acelaşi timp, de la prăbuşire sufletească, de la dezintegrarea în mine însumi.

© Bogdan Tabarcea
Bucureşti, aprilie 1996 – ianuarie 1997