Nici o mişcare. Nici maşini, nici oameni, nici câini, nici măcar un nenorocit de şobolan care să caute hrană printre tomberoanele revărsate. Mergea pe străzile unui oraş-fantomă abandonat până şi de fantome, iar el, ultima fantomă bântuind nesigură în cautarea a ceva nedefinit. Se simţea nesigur. Mergea fără nici un scop şi nu avea nici o destinaţie în minte.

Minunea lui, iubirea lui, îngerul lui îl părăsise într-un mod neaşteptat şi tulburător: îşi zburase creierii în timp ce erau abandonaţi unul în braţele celuilalt într-o îmbraţişare tandră. Un pocnet. Apoi, trupul ei atârnând destins, cu un braţ în jurul gâtului său şi sunetul sec al pistolului lovind podeaua de lemn.

Linişte. Stătea acolo, cu capul ei odihnindu-i-se pe umăr, sângele împrăştiat prin toată camera şi îmbibându-i hainele, privind gaura din craniu, gaură prin care, într-o fracţiune de secundă, i se scursese viaţa. Privea cu o insistenţă tâmpă, precum un copil care se uită pe gaura cheii în camera parinţilor de unde se aud nişte gemete stranii dar nu vede nimic. Ce se aştepta să vadă? Cum creierii prelingându-se pe chipul ei ar fi revenit acolo unde le era locul, în cutia craniană, gaura aceea neagră şi hidoasă s-ar fi închis iar ea ar fi revenit la viaţă, vesela şi zâmbitoare?!

Continuă să privească: zece minute… o oră… două… mai mult… Cine ştia? Tot ce ştia era că, la un moment dat, liniştea devenise insuportabil de asurzitoare, aşa încât trebui să se mişte pentru a fi sigur că nu murise şi el. Cu blândeţe, de parcă s-ar fi temut să n-o trezească, puse trupul pe canapea şi îi sprijini capul pe o pernă. Chiar moartă, cu sângele închegat pe faţă şi în păr, scalpul aproape smuls, era incredibil de frumoasă. Sfida aspectul respingător al morţii, chiar dacă alesese să o cheme.

Nu ştia ce să facă. Nu putea nici măcar sa plângă. Simţea doar un gol interior ca şi cum ceva i-ar fi secat fiinţa de orice urmă de emoţie. Un zombie care-şi aşteaptă perechea să se ridice din morţi.

Apoi, deodată, o pornire inexplicabilă de a o săruta. Gândul îl înspăimântă. Era moartă, pentru numele lui Dumnezeu! Era moartă, dar nu se putea abţine. O mână invizibilă îl împingea către canapea iar buzele ei provocatoare erau întredeschise, parcă aşteptând… Rezistă, luptă împotriva unei prezenţe nevăzute, dar fără succes. Frânturi de şoapte pluteau în juru-i stârnind ecouri în mintea sa, asaltându-l din toate direcţiile, înnebunindu-l: …prost! Fă-o! …eşti …singura şansă, …altcineva …să o facă, …iubeşti …ales, …trebuie să …înger …dar. În cele din urmă cedă şi se lăsă peste ea înzestrând acele buze cu un sărut aşa cum nu o mai făcuse niciodată. O aromă de căpşuni îi invadă papilele gustative.

***

Geamătul se auzea venind dinspre o alee îngustă, nu departe de el. Se apropie cu atenţie de intrarea aleii, ascultând. Nimic. Poate că era vântul ce cânta prin nişte găuri aflate în zid. Din nou, geamăt. Fără îndoială se afla ceva în spatele grămezii de saci cu gunoi. Se căută prin buzunare şi găsi un briceag având o mică lanternă la capăt. Mai făcu câţiva paşi şi văzu o mogâldeaţă ghemuită lângă zid. O fată cu păr roşu şi lung care-i acoperea faţa, goală şi tremurând.

Rămase încremenit, privind goliciunea fetei, urmărindu-i rotunjimile, admirându-i frumuseţea sidefată. Era ca o perlă strălucind pe fundul unui ocean de întuneric. Simţi o herghelie nevăzută tropăindu-i prin trup şi agitându-i simţurile. Herghelia devenea tot mai nervoasă când o pală rece de vânt îi tăie faţa ca o lamă, obligându-l să iasă din acea stare. Se apropie de ea şi bâgui:

- Dumnezeule! Ce-ai păţit? Ce faci aici?

Cu mâna dreaptă îi dădu la o parte părul lipit de faţă. Semăna atât de mult iubirea lui! Doi ochi negri străluctori îi fixară privirea. Buzele i se mişcară lent, încercând să spună ceva. Putu simţi aroma de căpşuni în respiraţia ei. Aplecându-se să audă cuvintele, valuri de tremurături îi traversară coloana. Simţindu-i pielea catifelata şi văzând aluniţa de deasupra sânului stâng, sări înapoi de parcă l-ar fi ars ceva.

- Kyla?!! Tu… tu… eşti?!! Cuvintele se luptau să iasă. Dar… dar… cum?! Şi… Doamne!… Nu poate fi… Eşti…
- Eu sunt, prostuţule! Du-mă acasă până nu mor îngheţată. Crede-mă, e mult mai neplăcut decât sa-ţi tragi un glonte în scăfârlie! În ciuda vocii joase, îi recunoscu inflexiunile. Era ea!

***

Stătea pe canapea, purtând rochia neagră vaporoasă, favorita ei, şi răsucind mătăniile pe degete în timp ce-şi sorbea ceaiul. Ura ceaiul, dar acum părea să n-o deranjeze.

- Nu pot să cred că te-ai împotrivit să mă săruţi! A trebuit să-i rog pe prietenii mei dintre lumi să te oblige.
- Erai moartă, îţi aminteşti? Şi ai făcut-o într-un mod foarte ciudat. Nu prea e genul de surpriză după care mă dau în vânt! Oricum…
- Chiar am vrut s-o fac, dacă asta aveai de gând să întrebi.
- ?!?
- Să mă sinucid. Dar am dat greş. Tot nu m-au primit. Au spus ca mă iubeşti prea mult că să mă laşi să plec şi că sosirile neprogramate nu sunt admise. Dar nu asta e problema cea mai mare. Nu de-asta m-au trimis înapoi. Am devenit un înger decăzut, dragul meu.

Un zâmbet larg apăru pe chipul ei.
- Ce vrei să spui? Ştiu, ai fost… vreau să spun eşti îngerul meu. Dar… unul decăzut?!
- E un pic complicat. Şi o poveste lungă.
- Ar trebui să încerci! A trecut destul timp de când ne cunoaştem că să merit nişte explicaţii, nu crezi? Şi sper să trăiesc următoarele decade, aşa că e destulă vreme.
Ea râse.
- Mereu glumeţ şi optimist. Asta e ceea ce am găsit fermecător la tine! Bine, voi încerca să fiu concisă şi clară. La un moment dat în viaţa mea am devenit tristă, tristă de moarte. Mă simţeam nefericită, singură şi uitată, neavând pe nimeni lângă mine care să mă iubească cu adevărat sau, măcar să încerce să mă înţeleagă. Aşa că am decis să invoc un demon. După o vreme, a venit. Nu-mi mai aduc aminte cum îl chema, dar era bun şi mă putea înţelege. Şi accepta. Şi nu mai eram singură.

M-am îndragostit de el. Era o prostie pentru că nu aparţinea lumii noastre. A încercat să mă avertizeze. Mi-a spus că am facut o greşeală intrând în contact cu lumea lui deoarece nu exista cale de întoarcere; cu cât petrecea mai mult timp alături de mine, cu aveam să sufăr mai mult. Dar nu l-am ascultat!

Apoi, într-o zi, a plecat. N-a mai răspuns chemărilor mele şi nu l-am mai văzut de-atunci. M-am sinucis pentru prima oară. Între lumi, am aflat că ar fi urmat să devin înger dar, pentru că iubisem un demon, devenisem un înger decăzut ce nu mai avea acces de nici o parte. Până nu aveam sa găsesc o fiinţă umană, un bărbat care să mă iubească fără ca eu să mă implic.

Te-am găsit pe tine! Fermecător, fără prejudecăţi, perfect pentru scopul meu. Ai dezvoltat sentimente profunde şi sincere pentru mine. Savuram victoria, nerăbdătoare să gust mântuirea atunci când mi-am zburat creierii. Greşeală fatală! Era deja prea târziu când am realizat că şi eu mă îndragostisem de tine. Aşa că, m-ai găsit pe aleea aia. Restul îl ştii.

Nu spuse nimic. Nici suspine, nici mirări. Doar admira cum frumuseţea ei interioară şi exterioară îi hrăneau spiritul, la fel ca în prima zi când o întâlnise.
- Nu pari surprins de poveste.
- Sunt lipsit de prejudecăţi, mai ştii?
- Da, sigur!
O grimasă îi travesră rapid chipul.
- Dar… mai e… ceva.
- O! Încep să mă obişnuiesc!
- Fiindcă m-am implicat sentimental, şi tu te-ai… schimbat oarecum. Ai devenit… demon. Semipur, ca să fiu exactă. Adica eşti jumătate înger, jumătate demon. Cam ca mine. Nu poţi fi admis de nici o parte. Decât dacă încerci ce am încercat şi eu. Îmi pare rău. Şi dacă o să vrei să încerci asta, înţeleg. E dreptul tău.
Voia să pară indiferentă dar trupul ei încordat striga din toţi rărunchii exact contrariul.
- Îmi spui că… nu pot muri, fiindcă nu pot merge nici în rai, nici în iad?!
- Cam aşa ceva.
Ochii ei îl cercetau, încercând să prindă cel mai mic gest, cea mai neînsemnată grimasă. Sprâncenele lui ridicate nu anunţau nimic bun de obicei.
- Să am încredere în ce spui, sau să-mi zbor şi eu creierii? Şi de ce aş încerca să iubesc pe altcineva când te am pe tine?!
Câteva clipe de tăcere apoi amândoi izbucniră în râs. Se îmbrătişară, şoptindu-şi unul altuia în ureche:
- Optimismul tău e contagios. Cui îi pasă de rai sau de iad! Acum, avem o eternitate, demonul meu!
- Să ne bucurăm de ea, îngerul meu decăzut!

© Bogdan Tabarcea
Bucureşti, 23.09.2007

Dă mai departe/Salvează

Povestirea aceasta am scris-o în urmă cu mai bine de 7 ani. Este viziunea (încă) SF a unei situaţii de viaţă reale. Cele două personaje sunt, de asemenea, reale iar relaţia dintre ele a fost la fel de reală. Nimic complicat, nimic filozofic sau pretenţios. Doar o stare de fapt şi nişte sentimente, ambele văzute dintr-un unghi puţin… diferit

****

Motto: În timp ce maşinile devin mai umane, trebuie să avem grijă ca noi să nu devenim mai inumani. (din serialul TV The Outer Limits)

Se spune că spitalele sunt locuri în care nu poate exista fericirea fiindcă aici se întâlneşte doar boală şi suferinţă iar „vindecarea“ nu este altceva decât privilegiul de a mai apuca ziua de mâine oferit unora. Zâmbetul lor forţat, udat de lacrimile prelingându-se pe obraji nu înseamnă deloc fericire, ci doar finalul delirant al luptei disperate de a mai rămâne agăţaţi de viaţă fie şi pentru o clipa. O luptă al cărei învingător nu este întotdeauna omul.

Dar tocmai în acest mediu unde albul predominant reuşea prea vag să împrăştie atmosfera apăsătoare, tocmai aici se născuse fericirea lui, în timp ce statea ţintuit într-un pat al secţiei de hemodializă nanotehnologică, aşteptând desăvârşirea reconstrucţiei celulare a rinichilor afectaţi de boală, în timp ce sângele îi era filtrat şi curăţat de toxine. Era un proces delicat care cerea timp şi răbdare.

Această tehnologie hibrid, de-abea ieşita din stadiul experimental, nu permitea încă crearea unor nanoboţi suficient de rezistenţi pentru a putea repara astfel de defecţiuni în doar câteva săptămâni. Ei mureau dupa câteva minute, fiind distruşi de sistemul imunitar al organismului, timp în care nu apucau să facă mare lucru. Iar datorită faptului că erau „imprevizibili“, cum declaraseră oamenii de ştiinţă, nu se introduceau niciodată mai mult de 5000 de indivizi la fiecare şedinţă.

Obligat să-şi petreacă cam cincisprezece ore săptămânal în acest loc, încercase să se integreze cât mai bine şi, cu timpul, ajunsese să considere asistentele şi medicii de-aici un fel de a doua familie, chiar dacă singurele fiinţe umane din secţie erau pacienţii. Relaţia lui cu unele asistente era mai mult prietenească decât profesională, altele îi plăceau din punct de vedere fizic iar de câteva chiar se ataşase sufleteşte. Ajunsese să se obişnuiască cu acest aspect al vieţii lui şi chiar să îi placă, încât, în zilele când nu trebuia să meargă la tratament, simţea lipsa asistentei cutare sau cutare.

Dar androizii rămâneau androizi. Aveau programat un set limitat de emoţii şi sentimente, atât cât să poată îngriji cu atenţie pacienţii şi să le poată menţine tonusul psihic ridicat. Erau insensibile la micile complimente pe care băieţii le fac în general fetelor şi nu aveau nici un pic de romantism.

Îşi amintea de întâmplarea tragi-comică petrecută într-o zi de primăvară, anotimp care-l făcea mai romantic decât de obicei, când, plăcându-i o asistentă, îi spusese că are un păr negru şi lung foarte frumos, care o face sexy. Răspunsul ei a fost prompt: „Chiar îţi place ? E un păr natural calitatea I, generat pe cale genetică, are lungimea ideală calculată pentru înălţimea şi fizionomia mea şi un pigment permanent negru 024B“. După care îl rugase să îi defineasca termenul „sexy“ deoarece nu îl înţelegea.

Într-o zi îi atrase atenţia prezenţa la salon a unei asistente venită de curând. Avea ceva special, ceva care-l fascinase: mignonă, de o frumuseţe simplă, naturală, cu artificii cosmetice inexistente sau foarte discrete, nişte superbi ochi albaştri, străjuiţi de sprâncene frumos arcuite peste ei şi un delicat chip alb-sidefiu încadrat de parul şaten, lung şi ondulat ce cădea peste umeri. Dintotdeauna considerase că o femeie cu adevărat frumoasă este frumoasă oricând şi oricum, iar ea tocmai îi demonstrase asta.

În afară de frumuseţea ochilor ale căror forme se armonizau perfect cu liniile feţei, mai era culoarea lor. Asta îi confirma ceea ce simţise el de prima oară când o văzuse pe coridoarele secţiei: nu era android. Nu-şi putea explica ce caută o asistentă umană aici şi cum ajunsese în postura de angajată a secţiei, dar sigur nu era o maşină.

Compania Naţională Rombotics (C.N.R.) nu mai fabrica androizi cu ochi albaştri, indiferent de sexul pe care aceştia urmau să-l reprezinte. Studiile experţilor săi concluzionaseră că oamenii se simt mult mai atraşi de partenerii de sex opus care au ochi albaştri decât de ceilalţi. Se convenise astfel să nu mai existe androizi cu ochi albaştri, încercând prin aceasta să diminueze cauzele unei situaţii întrucâtva asemănătoare cu cea de acum un secol şi ceva, când, guvernul, la presiunile comunităţii homosexuale, tot mai numeroase, şi a organismelor internaţionale fusese nevoit să elaboreze şi să adopte o ordonanţă de urgenţă prin care căsătoria între astfel de cupluri devenea legală.

Astfel, avusese loc un nou fenomen: cel al cuplurilor heterosexuale umani-androizi care cereau dreptul de a se putea căsători ca orice cuplu normal, sau, mai grav, cel al umanilor care solicitau C.N.R.-ului să îi transforme în androizi pentru a fi cu adevărat lângă cei iubiţi. Nu ţineau cont că andorizii nu puteau dezvolta aceleaşi sentimente de iubire precum oamenii şi nici că, după ce deveneau androizi, n-ar mai fi simţit la fel pentru partener. Această lovitură de bumerang luase total pe nepregătite autorităţile.

La discuţiile cu C.N.R. pentru autorizarea deschiderii unei linii de fabricaţie a androizilor se avusese în vedere principala condiţie ca aceştia să nu poată scăpa de sub controlul uman. Absolut nimeni nu se gândise că oamenii vor dori sa fie transformaţi în androizi pentru că iubeau unul. Prin urmare, decizia sistării producţiei de androizi cu ochi albaştri venea ca o încercare de a stopa explozia cererilor de legalizare a căsătoriei mixte. Situaţia se mai calmase într-adevăr.

Dar ce era cu această asistentă ? Cine era cu adevărat ? Ar fi vrut să o cunoască mai bine, să poată vorbi cu ea. Nici unul nu îndrăznea însă să facă pasul. Îi lăsase impresia unei firi retrase şi necomunicative, lucru ce îl derutase un pic, nefiind nici el o fire extravertita. O vreme, comunicarea dintre ei se rezumase la schimburi de priviri şi zâmbete aruncate unul celuilalt.

Apoi, intr-o zi, se decise ! Discuţia fusese banală, întrebând-o zodia si data de naştere. Asa incepuse totul ! Relaţia evoluase rapid transformându-se într-o prietenie sinceră şi devotată. Zâmbetul, ochii ei albaştri, chipul deveniseră de o importanţă majoră pentru el, fiind izvorul său de bucurie şi poftă de viaţă. Făcea tot posibilul sa le aibă, sa o aibă alături.

Începuse să se simtă vinovat pentru egoismul său de a se hrăni cu imaginea şi cu felul ei minunat de a fi, fără sa ofere nimic în schimb. Sentimentul de vinovăţie se adâncise şi mai mult atunci când observă verigheta de pe deget. Aşadar, era căsătorită. Întrebând-o ce-i cu verigheta, îi răspunsese doar că reprezintă amintirea unei perioade fericite din viaţa ei. Şi-atât ! De-atunci, nu mai deschiseseră niciodată vreo discuţie pe tema asta. Însă prieteniei solide i se adăugase o idilă fermecătoare.

Acum, stătea lângă trupul inert, pierdut cu privirea în albastrul ochilor ei imobili, dar la fel de fermecători ca atunci când erau plini de viaţă şi pasiune. La ce-i mai folosea că ştia, în sfârşit, adevărul? Că atunci, în, de fapt, falsa secţie de hemodializa nanotehnologica, când începuse relaţia lor, erau două prototipuri din noua generaţie de roboţi superiori, cyborgii, capabili să aibă sentimente identice cu cele umane, să sângereze, să sufere, să simtă durere şi să roşească de emoţie?

La ce-i mai folosea să ştie că fuseseră amândoi oameni cândva, că se cunoscuseră şi se iubiseră dar niciodată nu lăsaseră iubirea să se nască efectiv, el din respect pentru ea, iar ea din respect pentru soţul ei?

La ce-i mai folosea să ştie ca moartea tragică a amândurora îi adusese din nou împreună şi ca putuseră să-şi desăvârşească iubirea, dar ca cyborgi?

La ce-i mai folosea să ştie că ea fusese re-creată intenţionat cu ochi albaştri şi adusă în secţie ca să-l cucerească pe el şi să le fie studiat comportamentul sentimental?

La ce-i mai folosea să ştie că el era considerat un succes iar ea un eşec, motiv pentru care o dezactivaseră definitiv?

Funcţionarea lui nu mai avea nici un sens fără ea alături. Erau două maşinării care se completaseră reciproc iar acum una încetase să mai funcţioneze. Ca om nu s-ar fi sinuncis niciodată ! Dar ca cyborg o va face. Se întreba în care din cele două existenţe fusese mai apropiat de sentimentele umane: cea în care, om fiind, nu s-ar fi sinucis în ruptul capului din cauza pierderii fiinţei iubite, sau în cea de-acum când, cyborg fiind, dispariţia ei anulase orice motiv pentru care să simtă ca ar trebui să funcţioneze în continuare ? Nu-şi putu răspunde şi nici nu va afla răspunsul vreodată. Creatorii lui se gândiseră la toate mai puţin la faptul că, dacă vroia, era capabil să se „sinucidă“ ireversibil prin carbonizarea creierului.

Gestul fu simplu şi nu-i luă prea mult timp: suprasolicitarea reţelei neuronale printr-o avalanşă autoimpusă de gânduri haotice. Un tremur scurt şi se prăbuşi pe podeaua laboratorului. Ultimul impuls electric care îi mai animă creierul pentru câteva milionimi de secundă generă imaginea ei: fata cu ochi albaştri.

© Bogdan Tabarcea
30 iulie 2001

Dă mai departe/Salvează