Sunt oameni care se pot simţi liberi atunci cînd au tot ce îşi doresc şi oameni care se pot simţi liberi doar atunci cînd se roagă. Crearea climatului pentru un tip de libertate interioară sau altul este, pe plan individual, esenţială, pentru că libertatea cea mai viabilă este acea libertate în cadrul căreia un individ se simte cu adevărat liber. Desigur, libertatea individuală stă în subordinea libertăţii instituită de legile unui stat sau altul. De aici apar controversele cu privire la respectarea libertăţii interioare a fiecărui individ (care este, de fapt, libertatea individuală) de către legile aplicate într-un stat sau comunitate oarecare.

Este clar că libertatea legală nu poate respecta în totalitate libertatea interioara şi nu sunt puţine cazurile în care, obiectiv vorbind, dreptul la această libertate interioară, pe care fiecare îl are de cînd se naşte şi pînă moare, este încălcat. Un exemplu concludent poate fi cel al unui criminal. Suntem cu toţii de acord că el trebuie condamnat, dar, în acest fel, statul, respectiv comunitatea, îi lezează libertatea interioară. Căci este posibil ca acel om să se simtă liber atunci cînd ucide.

Astfel, ajungem la cumpătarea de care omul, ca “trestie cugetatoare”, trebuie sa dea dovadă şi la non-ataşamentul faţă de scopuri şi dorinte de care vorbeşte Epictet în Manualul. A face din împlinirea libertăţii interioare un scop sine qua non poate însemna încălcarea unui drept mult mai important: dreptul la viaţă. Începem să înţelegem utilitatea libertăţii legale, care este aceea de a proteja, libertate care mai depinde şi de capacitatea individului de a înţelege că ceilalţi au aceleaşi drepturi ca şi el şi că nu le poate nesocoti exercitîndu-şi dreptul la libertatea interioară prin punerea în pericol a drepturilor celorlalţi. Într-o clasificare generală, libertatea s-ar putea împărţi în două mari categorii:
1)Libertatea fizică
2)Libertatea spirituală
Despre libertatea fizică nu voi mai vorbi, căci în ea se reflectă anumite efecte ale exercitării libertăţii individuale de care am vorbit ceva mai devreme.
Din cadrul libertăţii spirituale, cea mai controversată parte este aceea a libertăţii în faţa lui Dumnezeu, a liberului arbitru cum mai este numită de filosofi. În această privinţă, părerile filosofilor au fost mereu contradictorii. Dacă Metodiu de Olimp considera că omul s-a născut liber şi că a avut de la început puterea de a se supune sau nu voii lui Dumnezeu, în schimb Nietzsche consideră liberul arbitru cel mai ticălos dintre toate artificiile teologilor, menit sa facă omenirea “răspunzătoare”.

Este, într-adevăr, destul de greu să alegi între o părere sau alta, pentru că şi unul şi celălalt pot avea la fel de bine dreptate. În cazul lui Metodiu de Olimp se poate argumenta că, dacă n-am fi avut liberul arbitru, Dumnezeu ne-ar fi pedepsit şi pentru cea mai mică prostioară pe care am fi făcut-o. În cazul lui Nietzsche se poate aduce ca argument ceea ce spun preoţii, că trebuie să ne asumăm păcatele. Cu alte cuvinte suntem liberi, dar trebuie să plătim un tribut pentru această libertate. Adică un mod, subtil ce-i drept, prin care Dumnezeu – luînd de bun ceea ce spun preoţi – ne cere ceva în schimb. Astfel ca deja cunoscutul “cere şi ţi se va” da s-ar transforma în “cere şi ti se va da, cu condiţia ca şi tu să dai ceea ce îţi cer eu”. Aşadar, totul ar fi un fel de troc spiritual – Dumnezeu iţi acordă liberul arbitru în schimbul promisiunii că îţi vei asuma păcatele pe care, eventual, le-ai face – şi nicidecum o faptă divină, un dar al lui Dumnezeu.

Personal cred că liberul arbitru nu este deloc ticălos, atîta timp cît rămîne sub jurisdicţia lui Dumnezeu şi nu este folosit de tagma preoţilor ca arma, ca mijloc de acuzare împotriva omului pentru unele acţiuni ale sale, mai mult sau mai puţin păcătoase, pe care Dumnezeu le-a lăsat la latitudinea acestuia. Dacă liberul arbitru ne-a fost lăsat de divinitate cine sunt preoţii să-l confişte şi să-l ţină pentru tîrguială?!

Dă mai departe/Salvează

Prin vara lui 1996 mă aflam la nici trei ani de cînd viaţa mea o luase pe un drum nou, pe care la acea vreme îl vedeam dezastruos şi încă luptam să mă obişnuiesc cu ideea. Şi am trăit acest moment în care am vrut să gîndesc grandios şi grandoman. Şi am făcut-o!

N-am ajuns să iau locul Demiurgului dar, într-un fel sau altul, am reuşit să devin propriul demiurg. Şi încă mă perfecţionez.

****

Având ocazia de a mă găsi la frontiera dintre viaţă şi moarte, am simţit sublima metamorfozare prin trecerea lentă în inconştienţă, o inconştienţă unde tot ceea ce ţinea de agonie, cu toate tentaculele ei, începea să se estompeze şi să se transforme într-un extaz nebunesc ce-mi dădea senzaţia că nu eu eram acela care se prăbuşea în neant, ci neantul se prăbuşea în mine, făcându-mă să mă simt asemeni unui demiurg care, deşi are posibilitatea să creeze o lume nouă, pur şi simplu nu vrea să o facă.

Întors de la frontieră cu o conştiinţă împrospătată, indecent de împrospătată, care, după acea tentativă de eliberare, a devenit parcă şi mai obositoare, am găsit un moment de megalomanie pentru a-mi putea pune următoarea întrebare: CE AŞ FACE EU CA DEMIURG?

Îmi imaginez ziua când Dumnezeu, scârbit de halul în care a ajuns lumea, prea plictisit ca să o distrugă şi prea obosit ca să creeze una nouă, mi-ar zice: “Distruge această lume şi fă alta, cum crezi tu că e mai bine!” O, cu câtă plăcere aş distruge-o! M-aş elibera astfel de toată barbaria ce mi-a fost inculcată în vremea petrecută în sânul ei. Numai cine n-a fost pătruns şi ars până în cele mai lăuntrice cotloane ale fiinţei de către flăcările-i diavoleşti, mai poate nutri o iubire oarbă faţă de lumea în care, nenorocitul de el, s-a născut. Şi după ce aş distruge-o, o perioadă nu aş face absolut nimic în loc. Aş sta şi aş contempla ceea ce, ca om, nu aş fi avut niciodată: supremaţia calmului deplin oferit de prezenţa Nimicului.

În cele din urmă, pătruns de calm până la esenţa fiinţei mele, mi-aş arăta talentul de demiurg creând o lume cu totul nouă, o lume în care oamenii să nu cunoască întrebările fatale: de unde vin şi încotro se îndreaptă? Căci această întrebare a trezit în om groaza scurgerii timpului, obsesia finităţii sale şi frica de necunoscut. Iar de-aici până la durere, suferinţă, tristeţe şi atâtea altele nu a mai fost mult, pentru că omul a încercat cu disperare să sfideze trecerea timpului realizând construcţii monstruoase şi inutile, a încercat să scape de obsesia finităţii inventând nişte religii sterile al căror fanatic a devenit şi a crezut că autoexilându-se sistematic în indiferenţă, va anula frica de necunoscut.

De ce atâta complicaţie, când totul poate fi foarte simplu? Eu, Demirgul cel Nou, care le-am trăit şi experimentat, NU LE MAI VREAU!

Şi cine-i responsabil dacă toate acestea au existat? Oare nu cel care m-a învestit în locul Său? Pomul acela blestemat n-a fost decât scuza Sa de a ne arunca acolo unde, de fapt, voia să ne arunce, pentru vina de a fi căpătat ceea ce, oricum El ne-ar fi dat: CUNOAŞTEREA.

© Bogdan Tabarcea
mai 1996

Dă mai departe/Salvează