Viaţa mea sentimentală n-a fost şi nu este una tumultoasă. Nici nu mi-am dorit să fie aşa! Calitatea a contat mai mult decît cantitatea. N-am iubit multe femei dar cele pe care le-am iubit n-au fost doar nişte simple prezenţe încîntătoare. Ele şi-au lăsat amprenta în matricea energetică a fiinţei mele, au fost nişte spirite evoluate care au adăugat plusvaloare spiritului meu. Şi cred că şi eu spiritului lor.

Aşa a rezultat acest text. Probabil, la citirea lui, veţi zice că evocă o variantă ideală a femeii. Nu, pentru că nu există femeia ideală. În schimb, reprezentarea femeii de care vorbesc în rîndurile de mai jos are corespondenţe în lumea reală. Trebuie doar să ai răbdare, să cauţi şi să ştii să priveşti.

El este un elogiu adus femeilor care ştiu, în egală măsură, să încînte ochiul, să supună trupul, să agite spiritul şi să provoace inteligenţa.

****

Încercat-am să găsesc ceva care să semene Paradisul în mine! Nici divinitatea, nici sfinţii n-au reuşit acest lucru! Dumnezeu era prea fierbinte – focul suprem – iar sfinţii prea reci – gheaţa fatală – ca să-mi poată oferi Paradisul pe care-l doream eu: o fierbinţeală potolită dar plină de romantism şi candoare. Eram omul fără Paradis!

Când îmi pierdusem speranţa, când mă aşteptam mai puţin, de nicăieri, Paradisul a sărit în mine. El se născuse datorită cuiva foarte special care reuşise să aprindă în mine flăcările dorite şi să infuzeze romantismul de care aveam nevoie: Iubirea. Ah, Iubirea! Este un Rai cu arome de iad, căci atunci când eşti pe cale s-o pierzi devii un diavol pentru tot ce stă în calea ei.

Dacă merită să trăieşti pentru ceva, e pentru acest sentiment pezevenghi ce-l ador, fiindcă fiindcă te împinge tot mai sus pe culmile disperării din dragoste şi mistuie vlaga din tine, făcându-te să simţi o epuizare plăcută cu puternic parfum de eternitate, şi pentru fiinţa care-l provoacă: FEMEIA. Fiind capabilă de aşa ceva ea este mai presus de o sfântă, căci o sfântă, cu răceala sa, n-ar putea plăsmui decât o săgeată demnă de un Cupidon de gheaţă. Femeia sălăşluieşte undeva între dumnezeire şi sfinţenie.

Dar când Paradisul e pe cale să se prăbuşească? Faci totul pentru a-l menţine în picioare! Iar când s-a prăbuşit? Faci imposibilul pentru a-l ridica din ruine! E o muncă sisifică, dar refacerea lui înseamnă salvarea în viaţă.

§§§

V-aţi întrebat ce zgomot produce prăbuşirea Paradisului? Este răcnetul unui suflet sfâşiat de pierderea iubirii! Sau de preaplinul ei!

§§§

Organismul se hrăneşte şi cu iubire! Disperarea organică: să-ţi vezi iubirea voalată de strălucirea unui Dumnezeu ce încearcă să topească gheaţa unei sfinte de care S-a îndrăgostit. Există momente când Dumnezeu îţi este inamic!

§§§

Prin natura sa omul este lacom! Dar nu vom vedea niciodată prea mulţi oameni iubind mai mult decât pot. Iubirea este complexă şi se digeră greu.

§§§

Cioran: “Femeile sunt nişte nulităţi simpatice. Cu cât te gândeşti mai mult la ele, cu atât le înţelegi mai puţin.” Fiind ceva ele nu ar putea iubi cu pasiunea şi dăruirea cu care o fac ca “nulităţi”. Când capeţi identitate sufletească, depinzi de lume, eşti normal şi nu mai poţi face ce vrei. O “nulitate” trăieşte cu pasiune excesivă, se hrăneşte cu excese! Dacă am putea înţelege femeile, ar deveni neinteresante şi banale. Sunt plămădite într-o aură de mister fără revelaţie. De-am fi priceput noi, bărbaţii, modul în care ele ne cuceresc şi obţin tot ce vor, iubirea ar fi fost demult dispărută.

§§§

Dacă Iisus s-ar fi îndrăgostit de o femeie, ar fi înţeles de ce îi este imposibil omului să nu păcătuiască. Pedepsirea omului prin izgonirea din Rai este supărarea lui Dumnezeu de a fi creat o fiinţă pe care numai oamenii o pot iubi şi cu trupul.

§§§

Romanţele sunt înmormântarea iubirii ! În astfel de cântece nu se pot întâlni decât, în cel mai fericit caz, iubiri muribunde. Ele sunt bocetul sfâşietor al celui care le scrie ! Moartea unei iubiri lasă un vid atât de mare, încât numai un bocet cu rimă îl poate umple în timpul necesar pentru ca nenorocitul ghinionist să nu fie absorbit în nefiinţă.

§§§

Dacă Dumnezeu ar cunoaşte atingerea tandră a femeii şi ar simţi fiorul provocat de ea, ar da orice să devină un simplu muritor. Trebuind să iubească totul, El nu poate avea decât o iubire rigidă, riguroasă. Adevărata iubire însă, se dezvăluie în intimitate, unde organicul şi spiritualul se întrepătrund şi se atrag reciproc. Între un sărut de fecioară şi un post de Dumnezeu, aş alege, fără de preget, sărutul. Un sărut respiră eternitate divină !

§§§

Sinuciderea din dragoste ! Ce vulcan trebuie să fiarbă în sufletul celui care se gândeşte la aşa ceva ! Când nu ai în tine scânteia ce declanşează focul pasiunilor intense, când nu clocoteşte în tine lava iubirii pierdute, nu poţi înţelege fierbinţeala pe care o simt în ei astfel de sinucigaşi. Prăbuşirea iubirii trage după sine totul, lăsând în urmă-i un gol imens şi sinistru unde nu mai ai pentru ce să trăieşti. Aceşti nenorociţi, picaţi în mrejele-i ademenitoare, sunt condamnaţi a se mistui în flăcările iubirii neîmplinite. Crematoriul iubirii carbonizează orice încercare de normalitate ! Când arzi din dragoste nu mai poţi fi normal orice-ai face, iar extremele devin reperele vieţii tale: ori abunzi în sentimentalisme lacrimogene, ori devii demon.

§§§

Dumnezeu nu a creat-o pe Eva la întâmplare ! El ştia precis ce face şi ce se va întâmpla! Printre atâtea altele, oamenii aveau nevoie şi de iubirea trupească. Atunci, folosindu-se de şiretenia şarpelui şi de farmecul Evei, Dumnezeu L-a făcut pe Adam să muşte din mărul ce urma să trezească iubirea din el, muritorul îndrăgostit ce urma să devină. Dumnezeu “a aranjat” Păcatul Originar pentru că lumea trebuia să existe! Adam şi Eva urmau să trăiască pe Pământ dar acolo, muritori fiind, aveau nevoie de minunea dumnezeiască care să le asigure perenitatea. De-aici toată întâmplarea cu mărul! Dumnezeu nu-i putea învăţa El însuşi să iubească căci, Tată fiind, nu putea nutri decât o iubire părintească. Osândirea femeii la a suferi mai mult decât bărbatul este supărarea Domnului de a nu-şi putea iubi fiicele şi trupeşte. De-ar fi fost posibil asta mă întreb: oare cum ar fi fost să trăim într-o lume plină de Mântuitoare şi Mântuitori?

§§§

Dragostea este apogeul iubirii divine! Actul sexual ca rezultat al iubirii este binecuvântarea şi respectul faţă de ceea ce Dumnezeu a considerat şi consideră a fi creaţia sa de căpătâi: OMUL. Să-l ajuţi pe Dumnezeu în creaţia Sa! Ce cinste poate fi mai mare? Ar trebui să-I mulţumim şi să ne simţim onoraţi pentru bunăvoinţa Sa de a ne a fi acordat această cinste. Numai cine nu poate concepe eternitatea prin iubire şi nu poate înţelege că focurile din inimile îndrăgostiţilor ard cu flăcări divine e în stare să spună că a face dragoste înseamnă să cazi în păcat.

§§§

Oare ce este mai divin ? SĂRUTUL, în care găseşti parfum de eternitate amestecat cu arome de Dumnezeu şi de Univers, sau BIBLIA care nu este decât un obiect rece şi lipsit de viaţă ? Căldura şi viaţa se găsesc în cuvintele acestei cărţi, nu în coperţile şi filele ei ! Iar Biblia există pentru a ajuta iubirea, nu ca să o substituie.

§§§

Nu-L invidiez pe Dumnezeu ! Nu e uşor să fii tatăl atâtor fiice a căror senzualitate să nu o poţi simţi. Dacă El nu ar fi atât de cinstit cu noi, n-ar refuza să fie un muritor îndrăgostit de o fecioară cu buze senzuale prin care să poată simţi minunăţia pe care a creat-o agitând ETERNITATEA în El.

§§§

Aş vrea să adorm în ETERNITATE şi să-L visez pe Dumnezeu alergând să prindă iubirile Universului.

§§§

Şi apoi, cum ar fi posibil pentru cineva să iubească omenirea întreagă ? Iubirea adevărată este cea intimă, de o intensitate ce nu poate fi atinsă împrăştiindu-ţi sentimentele în toate direcţiile. Dumnezeu a creat UN bărbat şi O femeie. Poţi admira, stima, respecta omenirea dar nu o poţi IUBI. A iubi înseamnă mult mai mult decât admiraţie, stimă, respect ! A iubi este explozia EFEMERULUI în ETERNITATE ! Iar temperatura necesară unei astfel de explozii nu se poate atinge decât în intimitatea cea mai strictă.

§§§

Cam aşa ar putea suna un blestem al celor ce le-a fost furată iubirea:
“Să-ţi moaie Dumnezeu chemarea iubirii în eternitate şi să vrei a cuprinde cu iubirea ta fiece femeie! Să le iubeşti până la incandescenţă, pentru ca apoi să te transformi într-un nemernic cub de gheaţă, aflând că sunt iubite de îngeri sau sfinţi! Atunci când vei crede că eşti mort de-atâta amar şi deziluzie, scăpat de toate şi pătruns de o linişte sublimă şi o pace lăuntrică, să fi aruncat într-o luciditate paroxistică pentru a trăi disperările şi a te sufoca în agoniile celor ce şi-au pierdut iubirile. Şi de vei fi ars în flăcări şi te vei fi prefăcut în scrum, cenuşa să-ţi fie împrăştiată în cele patru zări şi să nu se aşeze decât pe tărâmuri lipsite de viaţă unde nici măcar vântul nu adie pentru a rămâne încremenit! Iar de vei fi fost îngheţat şi te vei fi topit, apa-ţi să ude florile de pe morminte de fecioare cu durerea unor lacrimi izvorâte dintr-un suflet zdrobit, lacrimi ce picură pe vestigiile unei iubiri năruite. Şi nici când vei fi devenit neant, să nu ai pace, ci să absorbi în tine toate deziluziile amoroase ale Universului! Iar când vei fi prea plin de atâtea deziluzii să explodezi, născând Galaxia Inimilor Frânte! Numai atunci să fii iertat pentru iubirea furată!”

§§§

Dumnezeu a avut un adevărat simţ al frumosului şi nu a dus lipsă de inspiraţie atunci când a creat femeia. El era perfect conştient de implicaţiile operei sale, prin urmare aşa-zisul păcat devine tolerabil în ce priveşte relaţia dintre bărbat şi femeie. Trebuie să nu fii om pentru a fi în stare să nu cazi în acest “păcat” sublim simţind, fie şi numai cu privirea, formele atrăgătoare ale femeii. Şi-apoi, cred că se simte şi El, măcar un pic, flatat văzând cât de apreciată este opera Sa. Ce artist nu ar face-o, cu atât mai mult unul desăvârşit cum este Dumnezeu? Că sunt unii care nu o apreciază sau îşi bat joc de ea? Nu toţi au aceleaşi gusturi în ce priveşte arta şi, mai ales, arta vie! Sunt dintr-aceia care se mulţumesc numai cu tablourile, cu arta moartă. Pictorii? Nişte copiatori ai lui Dumnezeu!

§§§

De ce atâta intoleranţă în faţa “păcatului” de a privi cu ochi plini de dorinţă femeia ? Dumnezeu a creeat o fiinţă ! Iar fiinţele sunt pentru a fi privite şi iubite ! A iubi femeia este o pasiune. Cea mai fierbinte, cea mai minunată dar şi cea mai epuizantă. Cum alţii trăiesc pentru muzică sau pentru pictură, aşa sunt unii care trăiesc pentru a iubi femeia. Şi totuşi, de ce, uneori, primii sunt consideraţi intelectuali, iar ultimii obsedaţi ?! Pentru că aceştia din urmă îndrăznesc să iubească ceva ce poţi şi simţi, nu numai privi sau asculta. Pentru că îndrăznesc să iubească ceva de la care pot primi pasiune, nu numai dărui. Pentru că îndrăznesc să iubească arta creată de Dumnezeu şi nu cea creată de om. Pentru că arta lui Dumnezeu poate fi gustată la propriu. Să “guşti” din carnea femeii este un canibalism necesar !

§§§

Viaţa e uneori atât de ciudată. Azi îţi vine să te renunţi scârbit la ea iar mâine te trezeşti plăcând-o şi savurând-o cu o plăcere mai mare decât a unuia revenit de pe patul de moarte. Şi atunci te întrebi la ce naiba mai e bună moartea dacă nu face altceva decât să te neutralizeze, să te pună în imposibilitatea de a atinge fiinţa iubită, să te facă să suferi?! Arderea în flăcările iubirii este inchiziţia împotriva căreia nu se ridică nimeni şi care, deşi e mult mai distrugătoare, căci mistuie suflete, este acceptată de cei mai mulţi cu docilitate şi plăcere. Să iubeşti până la starea de cenuşă! Puţini pot iubi până la asemenea temperaturi!

§§§

Cât de mult poate schimba femeia viaţa ! Femeia: acest „mic diavol“ plămădit din ţărână divină, acest păcat sfânt, această curce a iubirii pe care sute de milioane de Hristoşi o poartă cu sârguinţă şi fără să crâcnească.

Nu ştiu de ce, dar ceva îmi spune că Iisus s-a lăsat răstignit pentru mulţimea de femei care Îl adorau şi Îl iubeau. El nu ar fi putut muri doar pentru scârboşii şi respingătorii masculi ai regnului uman. Greşeala pe care El a făcut-o a fost aceea de a fi luat pe post de apostoli bărbaţi în loc de femei. În afară de aspectul lor fizic, ar fi avut o mulţime de alte motive pentru care aceştia să-l fi dezamăgit. O femeie nu L-ar fi trădat niciodată ! Sau, dacă L-ar fi trădat, ar fi făcut-o din prea multă iubire şi nu pentru un pumn de bani. Ar fi murit în numele IUBIRII, nu în cel al BANILOR!

Femeia ar fi înţeles mult mai bine iubirea şi toleranţa pe care El voia să le răspândească în lume. Femeia ar fi fost cel mai bun mesager al iubirii şi Hristos s-a înşelat amarnic crezând altfel. Bărbatul nu se poate gândi prea mult la iubire, nu poate trăi prea mult în ea. Creatură acră şi fudulă, plină până la refuz de conceptul primului creat, bărbatului i se apleacă de la dulceaţa iubirii. Bărbatul are nevoie şi de violenţă ! S-a gândit vreodată cineva de ce războiul îl fac bărbaţii ? Şi nu-l fac pentru că e necesar, ci pentru că le place ! Ei au nevoie de aşa ceva, au nevoie de sânge şi de trupuri sfârtecate ! Adevăr grăieşte Sartre în Fiinţa şi neantul: De vreme ce nu m-am sustras războiului, înseamnă că l-am ales. Ei îl pornesc, ei îl fac şi, atunci când se satură, tot ei îl opresc semnând o hârtie şi strângându-şi colegial mâinile. Pur instinct animalic: flămând de sânge, se pregăteşte, atacă, sfârtecă apoi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, se aşează liniştit şi îşi face siesta. Se întrezăreşte ceva iubire în toate astea ?

§§§

Iisus a fost cu adevărat o excepţie, un unicat! Fizic era bărbat, dar înăuntru sălăşuia un suflet de femeie. Purtarea sa nu putea fi cea a unui bărbat: fără violenţă, fără priviri mânioase, tandru, fin, iertător. TOATE aceste calităţi nu se pot găsi la un bărbat şi, mai ales, inepuizabile, cum erau ale Sale.

§§§

Între bărbat şi femeie, deşi au fost făcuţi de acelaşi Dumnezeu, există o diferenţă imensă, nu numai în ce priveşte aspectul fizic. Bărbatul a fost făcut din necesitate, – Dumnezeu murea de plicitiseală şi avea nevoie de ceva care să-i umple timpul, oricât de imperfect ar fi fost – la repezeală şi din topor. Femeia a fost rezultatul remuşcării lui Dumnezeu pentru greşeala iniţială. Dumnezeu s-a străduit să dreagă gafa creând o fiinţă care să fi fost în stare a îmblânzi fiara creată iniţial. Astfel că pe femeie a făcut-o cu atenţie, cu migală şi cu dragoste. Formele şi sufletul acestei fiinţe dovedesc cu prisosinţă asta. Altfel nu se poate explica diferenţa dintre tandra şi fina femelă şi violentul şi nodurosul mascul. Trestia şi ciotul, albina şi trântorul, ziua şi noaptea, îngerul şi demonul, timpul şi clipa, universul şi cometa, viaţa şi moartea.

§§§

Într-o manieră simbolistă, femeia reprezintă viaţa iar bărbatul moartea. Esenţa, piatra de temelie a celor două fiinţe este tandreţea şi senzualitatea la femeie şi asprimea la bărbat. De aici pleacă clădirea iubirii şi a violenţei. Desigur că excepţii există şi de-o parte şi de alta! Asta dovedeşte imperfecţiunea Creatorului. Pe cei mai mulţi probabil că îi va deranja ideea imperfecţiunii lui Dumnezeu. Faptul că ei văd posibilă existenţa a tot ceea ce este prin El ar trebui să-i facă să accepte acest lucru, căci dacă TOTUL se datoreşte Lui, nu trebuie să uităm că din acest tot face parte şi răul. De ce este imposibil de crezut că în zorii creaţiei Sale ar fi putut greşi? Dovada ar putea fi chiar existenţa femeii, pilonul creat să susţină omenirea spiritual, sentimental şi material. O fiinţă făcută să ne ajute a trece mai uşor peste răul scăpat de Creator printre degete. Într-un sărut cu arome de eternitate, ultimul lucru la care te poţi gândi este răul mustind în această lume.

§§§

Puţini sunt acei care ştiu şi pot să vadă în femeie mai mult decât un laborator de creat copii sau o maşină de generat plăceri! Puţini sunt acei care ştiu şi pot să preţuiască femeia-valoare şi nu femeia-obiect! Puţini sunt acei care ştiu şi pot să vadă în femeie un suflet cald şi tandru care are sentimentele, trăirile şi nevoile sale şi nu un simplu corp asupra căruia îţi eliberezi instinctele de animal primordial! Rousseau spunea că omul e bun de la natură dar societatea îl corupe, găsind astfel o scuză pentru acţiunile nechibzuite ale unor indivizi. Parafrazându-l, găsesc şi eu o scuză pentru neghiobiilie unor femei şi spun că femeia e bună de la natură dar bărbatul este cel care o corupe.

Dumnezeu a înzestrat femeia cu sămânţa vieţii şi măcar pentru asta ar trebui respectată aşa cum Îl respectăm pe El, oricât de incomodă ni s-ar părea femeia, deşi e inacceptabil să spui că o fiinţă lângă care te simţi pătruns de iubire şi divin e incomodă. Să iubeşti femeia cu sufletul, să o iubeşti sincer şi la atingerea corpului ei vei simţi căldura divină cuprinzându-te. Este de-ajuns o simplă atingere! Tandreţea, senzualitatea şi iubirea degajă prin fiece por al acestei fiinţe. Dar numai dacă ştii să iubeşti cu adevărat! O fărâmă de fals în sufletul tău şi totul se va rezuma la un grotesc ce te va face demn de tot dispreţul. Pentru o iubire adevărată trebuie dat tot ce e mai bun în sufletul ăsta de războinic al bărbatului, oricât ar costa!

§§§

Să încerci a iubi femeia numai din priviri! Dacă simţi fiori numai privind-o şi dacă o simţi alături numai gândindu-te la ea, fii sigur că iubeşti cu adevărat. Iubirea cerebrală este cea care trebuie să ia naştere prima, cea la care trebuie să simţi fiori şi cel care nu trece prin asta nu poate iubi cu adevărat. În spirit se găseşte temelia iubirii trainice! Cine nu începe construcţia iubirii de la temelie, cu migală şi răbdare, nu poate spera decât, cel mult, într-o iubire cu trăinicia unei case de carton.

§§§

Nu există iubire care să se compare, ca intensitate, cu iubirea de femeie! Incandescenţa iubirii faţă de femeie devine vitală atunci când e sinceră şi pură, nu rămâne doar pâlpâirea unui foc ce arde cu flăcări răzleţe. Când iubeşti sincer, fiinţa iubită nu mai e doar o persoană ce face parte din viaţa ta, ea devine o necesitate, acea jumătate care-ţi lipsea. Iubirea este o simbioză, regăsirea a doi atomi ce rătăceau prin universul materiei. Prin sentimentele pe care le degajă, prin particularitatea ei care este sărutul, iubirea de femeie este la fel de incandescentă ca şi iubirea de Dumnezeu.

Reacţiile sunt uşor de închipuit, iar acuzaţiile de blasfemie se vor rostogoli asupra mea. Fanatismul de orice tip este un mod parşiv de a te face să percepi realitatea şi nu o mai vezi aşa cum este, ci aşa cum vrei tu să fie sau cum ţi s-a inculcat că trebuie să fie. Transformarea iubirii, a credinţei în Dumnezeu în fanatism îi poate face pe mulţi să nu mai sesizeze diferenţa dintre felul în care iubeşti o femeie şi acela în care Îl iubeşti pe Dumnezeu Tatăl. Chiar sintagma “Dumnezeu Tatăl” indică că nu-L poţi iubi pe Dumnezeu decât ca pe un tată. Ar fi într-adevăr o blasfemie să spui că nutreşti faţă de Dumnezeu aceleaşi sentimente pe care le nutreşti faţă de o femeie. Un incest sipritual!

Prigonirea iubirii faţă femeie, de către cei care o fac, este în detrimentul respectului faţă de Dumnezeu, căci acei care se lasă convinşi că a iubi femeia este un păcat, pot ajunge să comită păcate mult mai mari, cum ar fi acela că, iubindu-L prea mult pe Dumnezeu, vor începe să se creadă egali cu El. Ciondăneala cu Dumnezeu e necesară pentru care El să rămână ceea ce este! Când n-a mai rămas nimic laic în tine începi să te crezi divin. Iar noi, oricum am fi, rămânem oameni!

§§§

Oricine poate declara iubirea! Însă numai acei care o pot simţi şi dărui iubesc cu adevărat!

§§§

Pudicitatea şi respectul faţă de femeie sunt nişte reacţii normale! Sub ochii ei eşti mai gol ca oricând iar sufletul îţi este o carte deschisă pe care ea o răsfoieşte după plac.

§§§

De ce mi-aş dori să pictez femeia? O fiinţă atât de senzuală şi minunată nu merită falsitatea şi răceala unor vopsele colorate, nici condamnarea de a fi privită de ochi pe care să nu-i poată simţi lunecându-i pe trup. Nu există, practic, mod de a reprezenta femeia decât prin ea însăşi. Oricât de iscusit ar fi un artist, încercarea sa de a reprezenta femeia într-o pictură s-ar materializa doar într-o copie perfectă – în cel mai bun caz – a formelor acesteia. Şi atât!

Esenţa fiinţei nu poate fi revelată decât prin savurarea, contemplarea şi atingerea originalului. Precum utilizarea unei păpuşi gonflabile este doar o imitaţie bolnavă a actului sexual, la fel este şi pictura unei femei: o imitaţie jalnică a frumuseţii naturale, lipsită de posibilitatea insuflării unei trăiri interioare la temperaturi incandescente. Şi ce farmec mai are frumuseţea feminină dacă nu o simţi răscolindu-ţi inima şi agitându-ţi spiritul?! Toţi singuraticii ar fi salvaţi dacă s-ar putea îndrăgosti de pictura unei femei senzuale!

§§§

Murind precoce, aş fi disperat că n-am iubit femeia. Murind la vreme, aş fi disperat că n-am iubit-o de-ajuns. Sunt lucruri despre care nu poţi spune niciodată că te-ai săturat. Iubirea este abuzul de care avem cu toţii nevoie.

§§§

Iubesc fără să ştiu de ce! Dar nici nu vreau să aflu. Mi-e teamă de iubirea subiectivă. E înspăimântător de efemeră.

§§§

Gesturile măreţe şi cuvintele frumoase pot fi nişte biete snobisme, lipsite de sens! În faţa femeii cel care vorbeşte este sufletul. El spune cum eşti cu adevărat şi e nevoie de o prefăcătorie diavolească pentru a înşela intuiţia unei femei.

§§§

Incendiul iubirii se poate aprinde la oricine şi la orice vârstă. Spre deosebire de oameni, iubirea nu ţine cont de prejudecăţi.

§§§

Nici un înger nu poate fi mai frumos, mai gingaş şi mai îndrăgit decât femeia iubită. Coborâtă dintr-un Rai al muritoarelor divine, ea este fiinţa supremă care dă puteri nebănuite celui îndrăgostit de ea. Câţi astfel de îndrăgostiţi pătimaşi nu sunt salvaţi, poate chiar fără să-şi dea seama, de la afundarea în întunecimile vieţii: tristeţe, pesimism şi chiar sinucidere.

Iubirea platonică este pentru cei care nu pot sau nu îndrăznesc să iubească efectiv. Numai că ea este o iubire temporară, virtuală şi prelungirea ei fără limită nu va duce la nimic bun. Poate fi doar o soluţie pe termen scurt, un răgaz pentru ca iubirile timide să se poată naşte şi să-şi ia avânt.

© Bogdan Tabarcea
Bucureşti, iulie – decembrie 1996